Am șansa de a profesa într-o echipă de elită, într-un mediu competitiv și uman, în care performanța și emoția merg pe același drum, iar excelența este numitorul comun

Interviu cu av. Ioana-Christina Vlădescu, Partener, Țuca Zbârcea & Asociații

Recent, casa de avocatură Țuca Zbârcea & Asociații a sărbătorit frumoasa aniversare de 20 de ani de activitate. Faceți parte din elita acestei echipe aproape de la început, ceea ce reprezintă o probă greu de egalat, de loialitate și dedicare. Ce amintire vă leagă de începuturile acestei colaborări?

În primul rând, mulțumesc în numele meu și al societății de avocați din care fac parte, Țuca Zbârcea & Asociații, pentru apreciere și pentru că ați făcut posibil acest interviu la, într-adevăr, 20 de ani. M-am alăturat echipei TZA în toamna anului 2005, adică unei echipe de oameni tineri și exuberanți, cum au și rămas, de altfel, motivată de ideea de a face parte cumva din această efervescență creatoare și de a contribui, după propriile-mi puteri, la mersul înainte.

Acești 20 de ani au fost, cu siguranță, cea mai importantă și longevivă parte a vieții mele profesionale și le datorez împlinirea mea în acest registru. Amintirile de început de toamnă a acelui an de referință sunt multe și prețioase; nu mai lucrasem într-o organizație de o asemenea anvergură, atmosfera m-a atras inevitabil, a fost ca un magnet care s-a potrivit perfect.

Era toamnă, cum ziceam, iar de la ferestrele sediului vechi din str. Danielopolu, gândeam că am făcut o alegere bună, de fapt, alegerea a fost și pentru mine un început, deloc facil, dar, cu siguranță, îmi doream să am curaj, putere de muncă și să mă integrez cât de bine posibil.

M-au inspirat, da, cuvântul potrivit este inspirație, fondatorii pe care îi știam deja, dar și cei pe care i-am cunoscut apoi: Florentin Țuca, Gabriel Zbârcea, toți ceilalți. În puține cuvinte: oamenii potriviți, în locul cuvenit excelenței, căreia ei au știut și știu să îi dea consistență și valoare.

În ceea ce mă privește însă, nu a fost și nu este numai asta; e, mai presus de toate, un simțământ de apartenență. De aceea, cumva, la întrebarea dumneavoastră chiar și un răspuns simplu este elocvent: 20 de ani. Pentru că anii curși vorbesc de la sine și lasă loc unei istorii în continuă devenire.

Cum s-a produs această alăturare, această „întâlnire de gradul trei”? Ce alte variante ați fi putut alege la acel moment, venind, surprinzător, dintr-o poziție de magistrat?

Cum spuneam, această alăturare s-a întâmplat firesc. Firescul este aici cuvântul potrivit: am venit la o discuție, au fost întrebări, răspunsuri, canalizate pe ideea de „a construi” și „a rămâne”, despre experiențele anterioare și proiecte de interes, lucruri normale, ca și decizia care nu a întârziat să vină.

Probabil că ar fi putut exista și alte opțiuni, dar sunt momente în viață când știi unde îți este locul sau simți că ceva este făcut pentru tine. Adaug că, la acel moment, nu mai eram magistrat, intrasem în avocatură, schimbarea de drum profesional se produsese deja, eram bine cu alegerea făcută, dar mi-am dorit mai mult și am prețuit această decizie, care s-a dovedit a fi fost benefică și, literalmente, cea proprie mie.

Sunteți azi un avocat litigant de succes, cu o carieră impresionantă și o cazuistică bogată, reprezentând clienții firmei în fața instanțelor române la toate nivelurile, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale a României. V-ați consolidat profilul profesional activând predilect în domeniul litigiilor comerciale, combinând eficient o înțelegere aprofundată a sistemului judiciar local cu abilități proprii, impresionante, de avocat. Ați ales întâmplător această nișă ca specializare de bază sau ați știut de la începuturi că aceasta vi se potrivește cel mai bine?

Mulțumesc pentru cuvintele adresate. Sigur că, trecând aproape 32 de ani de la absolvirea Facultății, cazuistica gestionată a trecut toate etapele parcursului meu profesional, cu provocările momentului și spețele cumva mai mult incidente într-o perioadă față cu alta.

În alte cuvinte, au existat perioade în care erau preponderente litigiile pur civile, de pildă acțiunile în revendicare, apoi cele comerciale, determinate de dezvoltarea relațiilor de afaceri în România și de extinderea interesului pentru acestea.

Apoi, am activat ca judecător la o Secție Civilă, deci de aici, cel puțin la acel moment, specializarea a fost condiționată de această poziție; venind către avocatură, am „cochetat” și cu ideea de consultanță, pentru că am considerat că, fiind implicată în procesul facerii unui contract, deci cu toate etapele inerente, de la redactare, la negociere și perfectare, ai apoi o cunoaștere mult mai aprofundată asupra aspectelor care pot deveni conflictuale, deci o abordare cumva exhaustivă.

Succesul, dacă nu cumva e mult spus, este o sumă a unor experiențe diverse, etapizate, circumstanțiate și unor împrejurări obiective, dar și unor cadențe subiective.

Mai intervin aici însă și nuanțe puternice, pentru ca peisajul acesta să prindă contur: munca și plăcerea de a face ce ți se potrivește, dar și, nu în ultimul rând, șansa. Șansa de a putea fi tu însuți, de a te manifesta ca atare, de a-ți apropria mediul în care lucrezi. Eu am bucuria de a fi găsit și regăsit această șansă aici, unde sunt și astăzi.

Ați pledat și ați reprezentat numeroase spețe civile și comerciale complexe, în special în materie de proprietate și alte drepturi reale (cereri de restituire pentru proprietăți naționalizate și expropriere, litigii privind tranzacții imobiliare), contracte civile și comerciale, executare silită, diverse cazuri de răspundere contractuală și delictuală, litigii de drept societar (litigii între acționari, retrageri și achiziții din companie, anularea hotărârilor AGA), precum și în chestiuni de concurență neloială și insolvență. Cum ați reușit să „acoperiți” atât de mult? Cum v-a crescut anvergura „aripilor”?

Mulțumesc pentru acest „tablou”, care sintetizează practic anii mei de început, dar și mare parte din cei care au urmat, atât în magistratură, cât și, mai ales, în avocatură.

Vă mărturisesc însă că, în ultimii ani, deloc puțini, m-am reorientat predilect, în acord și cu necesitățile clienților și cu provocările pe care, sincer, mi le-am dorit, spre contenciosul administrativ și spre disputele administrativ-fiscale. Experiențele anterioare au contat însă enorm, cum au contat și succesele, și eșecurile. Toate acestea au construit, m-au construit și le datorez, deopotrivă, ziua de azi și ziua de mâine.

Pe de altă parte, am încercat să alătur profesiei și momente de implicare în evenimente dedicate dreptului, dar și „vieții în cetate”, bucuriei de a cunoaște oameni noi, de a trăi intens nu numai propriile împliniri, atâtea câte sunt, dar și ale celor aproape de mine. Dacă am reușit sau nu, contează mai puțin.

Ceea ce contează este că, în mod real, iubesc ceea ce fac, am avut șansa de a profesa într-o echipă de elită, fără vorbe mari, într-un mediu competitiv, dar, în egală măsură, uman, în care performanța și emoția merg pe același drum, iar excelența este numitorul comun.

Cobor de pe „podium” acum și vă mai spun și că nu a fost ușor, că drumul a fost pietruit cu încercări de tot soiul, cu suișuri și coborâșuri, cu decepții uneori, dar și cu nădejde, cu însuflețire și cu credință, care au făcut, în egală măsură, posibile luptele câștigate.

Ați fost implicată și în cauze care au vizat dreptul familiei și dreptul muncii, dar aveți și o practică importantă în gestionarea cazurilor de arbitraj. Colaborați bine cu colegii din departamentele respective? Există concurență internă sau chiar „canibalizare”?

Cu sinceritate vă spun că existența unei concurențe interne ține de frenezie, de emulație și de dorința, absolut firească, de a excela, pe care societatea de avocați din care fac parte a reușit tot timpul să le imprime. Înainte de a fi avocați, suntem oameni, înainte de a fi colegi, suntem oameni. Și tot atâtea conștiințe, și tot atâtea spirite. Deci nu, nu ne-am „canibalizat”, ne-am dezvoltat și afirmat într-o cultură de idei, de provocări autentice, de suflete laolaltă.

De-a lungul vremii, într-adevăr, am gestionat și spețe de dreptul familiei, grație experienței din trecut, de judecător. Cred că avocatului trebuie să nu îi lipsească, în demersuri de acest gen, o anumită empatie, o înțelegere a naturii umane, a unor vulnerabilități și încrâncenări, ceea ce face ca diferendele din această arie să fie, poate, mai „sensibile” și, deseori, reale teste de adaptabilitate.

Cât despre disputele arbitrale, există, în cadrul firmei, un departament specializat în această arie de practică și cu un veritabil renume; însă, da, pe parcursul anilor, am gestionat și asemenea cauze, care au, fără îndoială, un „parfum” aparte și în care m-am implicat cu drag, la solicitarea unor clienți.

Prin ce câștigă în plus un avocat femeie față de un avocat bărbat: prin carismă, feminitate, delicatețe, răbdare și empatie sau prin rigoare, reziliență, spirit de observație și intuiție?

Cred că aceasta este una dintre cele mai dificile și sensibile întrebări: spuneam mai demult, într-un alt interviu, că, în lumea juridică, eu am avut mai mult repere masculine de-a lungul timpului.

Poate că mi-au inspirat mai multă forță, echilibru și tărie de caracter. Și astăzi tot așa cred, cu câteva amendamente însă. Fac o paranteză: întotdeauna m-a fascinat ideea de a urmări un film sau o piesă de teatru în diferite momente ale vieții, pentru că percepțiile se (mai) schimbă o dată cu vârsta, cu experiențele personale adăugate, cu încercările inerente, cu episoadele propriei vieți, ea însăși un soi de film.

De aceea, revenind la întrebarea dumneavoastră, adaug că un avocat femeie poate aduce un plus de intuiție, de carismă și, poate, o înțelegere mai nuanțată, o aplecare mai profundă asupra unor aspecte ce își caută deslușirea într-o cauză. Sigur că, în cele din urmă, aptitudinile personale și desăvârșirea lor nu depind de sex și că important este drumul parcurs, raportarea la el și la cei din jur.

Cum vedeți profesia, după 32 de ani de practică în România? Sunt doamnele bine reprezentate, pe poziții conforme cu propriile performanțe?

În opinia mea, profesia de avocat este bine reprezentată de femei, atât la nivelul organelor reprezentative ale profesiei, cât și la nivelul formelor proprii de organizare.

Nu văd să existe discrepanțe, poate doar izolate, cu atât mai puțin discriminări. Femeile avocat au, fără îndoială, un mediu prielnic de afirmare, în acord cu propriile aptitudini, valori și, desigur, performanțe. Nu cred nici că mai trăim într-o lume a bărbaților (este doar un eufemism sau un soi de „răsfăț” de gen) și, oricum, am convingerea, că, în varii situații, ni se solicită sfatul și/sau implicarea, în mod similar, fără niciun fel de reticențe sau abordări exclusiviste.

Vă place poezia, ați și scris versuri, ați publicat chiar și un volum. Cea mai simplă și mai frumoasă cugetare cu încărcătură poetică pe care am găsit-o în dreptul dv. a fost cea în care ați spus că „cel mai important lucru în viață este să fii iubit”. Scurt și cuprinzător. De ce le e greu oamenilor, uneori, să se mulțumească cu asta?

Ce întrebare frumoasă! Vă mărturisesc că citesc poezie, continui să citesc poezii, sunt mica mea plăcere „vinovată” într-o lume pe fugă, într-o lume în care timpul s-a comprimat într-atât de mult încât nu mai găsim răgaz nici de a aștepta.

Redau aici cuvintele Fericitului Augustin: „Iubește și fă ce vrei! Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcină nu poate ieși decât bine”.

Nu știu dacă cineva vreodată a spus mai bine aceste adevăruri și le-a transmis mai autentic și visceral. De ce le e greu oamenilor să se mulțumească atunci când sunt iubiți, cu iubirea însăși? Poate pentru că, în graba vieții cotidiene, cu „avatarurile” care, din păcate, au ajuns să ne ia liniștea clipei, nu mai valorizăm și nu mai conștientizăm ce este cu adevărat de neprețuit. Să ne oprim, deci, din când în când, să privim la noi, către noi, să ascultăm foșnetul unei frunze în cădere, să vedem cerul, atât cât îl putem cuprinde și să ne bucurăm dacă reușim să ne împărtășim unii altora aceste trăiri. Din când în când.

Ați declarat că, dincolo de asta, pe prima poziție în topul valorilor dv. este Dreptatea. Într-un context actual general atât de tulbure și adesea dezamăgitor, cum vă convingeți că opțiunea dv. este corectă? Unde vă regăsiți zâmbetul și optimismul?

Ideea de justiție mi s-a părut, copil fiind, fascinantă. Reacționam și mă erodam interior la orice act de injustiție, așa cum o percepeam pe-atunci. Am rămas, în sensul acesta, copilul de odinioară care avea să aleagă, mulți ani după, deloc întâmplător, tocmai această profesie.

Nu vreau să par idealistă, evident că tulburarea și dezamăgirea vremilor de azi aduc, de multe ori, umbre pe frunte și ne alungă elanurile de optimism. Și zâmbetul, dar și optimismul, greu încercate uneori, mi le redau (atunci când nu mi le revendic singură) oamenii pe care îi iubesc și îi prețuiesc în mod real, de la care am de învățat încă atât de mult, mai mari sau mai mici, munca mea de zi cu zi, căreia îi dedic o bună parte (dacă nu cea mai mare) din timp și, nu-i așa, iubirea pe care o caut în tot ce fac, ca o respirație.