Interviu cu conf. univ. dr. Nicolae Ploeșteanu, Universitatea G.E. Palade, Târgu Mureș
Domnul Nicolae Ploeșteanu este cadru didactic universitar din anul 1997, în prezent fiind titular la aceeași universitate, cu toate că aceasta și-a schimbat denumirea datorită unor modificări structurale, fiind cunoscut la început drept profesor la Universitatea Petru Maior din Târgu Mureș, iar în prezent, în cadrul Universității G.E. Palade din Târgu Mureș.
Domnule profesor, având o experiență de peste 30 de ani în învățământul universitar românesc, am dori să facem împreună o retrospectivă a provocărilor și, mai ales, să ne spuneți viziunea pe care o aveți asupra viitorului. Cu ce ați dori să începeți?
Dacă îmi permiteți, am să încep acest interviu prin a vă spune cu cine „lucrăm” în învățământul universitar: cu copii aflați în prima parte, de regulă, a dezvoltării lor ca adulți, ceea ce înseamnă că suntem oarecum ultima verigă instituțională în calea lor spre o influență concretă asupra societății în care trăim. Am bucuria de a observa că societatea din România își regenerează generațiile cu același potențial ridicat și constant. Este adevărat că există și schimbări.
Înțeleg că vă simțiți împlinit acum, precum în urmă cu 30 de ani. Se datorează acest lucru generațiilor cu care lucrați?
Vă spuneam înainte că este cea mai mare bucurie pentru un cadru didactic să observe că are cu cine „lucra”, pentru că, dacă nu ar fi așa, s-ar stinge motivația didactică a acestuia. Provocarea începe de aici, pentru că, dacă așa stau lucrurile, misiunea profesorului devine și una socială, foarte puțin palpabilă în viața de zi cu zi, dar cu siguranță precum o misiune juratorie, de mărturisire tainică față de comunitatea și valorile pe care le împărtășim. Este un jurământ confidențial al profesorului că va face tot posibilul ca aceste generații cu potențial să ducă misiunea socială mai departe, spre o bunăstare colectivă.
Spuneați că există totuși schimbări față de perioada primilor 10 ani după revoluție?
Din păcate, există schimbări, dar este sarcina cadrelor didactice să încerce să diminueze unele consecințe ale unei lumi în care „empatia”, „credința” și „pasiunea” tind să fie înlocuite aproape total cu „scorul”, „livrabila” și „portofoliul”. Evident că toate pârghiile sociale au contribuit la această schimbare. Cel mai mult familia sau aș spune, pentru a fi cât mai elocvent, „tribul primar”. Totuși, pentru că avem o retrospectivă specific din zona universitară, cu siguranță influența cea mai mare se datorează unui sistem de învățământ guvernat haotic, slab finanțat multă vreme și în care s-a permis, precum în toate zonele importante instituțional și social, să aibă acces mult prea multe persoane a căror vocație pedagogică ori capacitate de cercetare nu corespundeau nicidecum unei activități atât de importante precum educația.
Simt că aveți un sentiment de dezamăgire când ne relatați aceste lucruri.
Cu siguranță, am simțit adeseori dezamăgiri, dar acestea nu sunt definitorii pentru mine. Oriunde mai există un copil care are în el „strunele” empatiei și cunoașterii, viața mea profesională devine un concert unic și total, în care cântăm ambii, deopotrivă.
Cred că ne-ați lămurit în privința sentimentului de împlinire esențial în profesia dumneavoastră. Ajutați-ne să înțelegem care sunt provocările dureroase și de zi cu zi ale învățământului românesc. Dacă există oportunități, dacă există o dezvoltare în carieră armonioasă, unde este învățământul românesc și unde este învățământul din alte state.
Învățământul din România se găsește în continuare într-o mașină de spălat ale cărei butoane sunt utilizate greșit. Am însă nu doar speranța, ci și convingerea certă că ori de câte ori această mașină își deschide „ușița”, unii dintre noi, cadre didactice și elevi, studenți, nu mai intrăm a doua oară și ne „regăsim” identitatea și existența în valorile curate și bune ale poporului român, în ceea ce încă se transmite prin multe mecanisme sociale, cum este familia și, o spun cu toată liniștea, biserica. După o „spălătură” de acest gen poți realiza că nu „portofoliul” și „livrabila” sunt lucrurile esențiale în activitatea de învățare, ci întotdeauna „empatia” față de aproapele tău, care poate fi cadrul didactic, studentul și societatea în general. „Portofoliul” și „livrabila” ar trebui să fie cel mult rezultatele vieții tale, dar nu un stindard, așa cum se propagă constant de la multe nivele.
De ce considerați că s-a ajuns la acest stadiu în învățământ?
Sunt multe cauze, dar câteva idei vi le voi exprima aici. Învățământul este slab finanțat, fie că ne referim la învățământul preuniversitar fie la cel universitar, cu toate că de departe este domeniul strategic numărul unu pentru prosperitatea și dezvoltarea armonioasă a unui popor. Mult mai important decât ministerele de pensionari speciali și ministerele de trafic de influență și pomană. Din cauza slabei finanțări, dezvoltarea învățământului din România s-a realizat ca o necesitate cu persoane care în general au avut mai multe slujbe sau și-au căutat un loc confortabil și necompetitiv. În învățământul universitar a existat și există un specific și mai important: orice personaj în goană după faimă și-a dorit și o stemă universitară pe frunte. Consecința a fost că studenții au primit adesea educație de la persoane pentru care învățământul era, cum se spune după anii ’90, al doilea job.
Există soluții pentru a rezolva această situație?
Evident că există, teoretic. Practic, ne-am lovi de „pensionarii noștri speciali”. Care nu neapărat sunt pensionari, dar sunt „influenceri”. Este mai la modă să le spun așa. Adică acele persoane „geniale” din învățământul românesc lipsit de stele, care cumulează venituri din multe direcții. Soluția teoretică este de a se interzice prin lege încheierea de contracte pe perioadă nedeterminată în învățământ pentru toți aceia care au o altă slujbă permanentă. Este foarte simplu și firesc. Îmi aduc aminte că la momentul la care am urmat pentru mai multe luni niște cursuri la Geneva, cel care era responsabilul de curs, diplomat în cadrul ONU și își desfășura activitatea curentă la New York, și-a suspendat pentru perioada cursului activitatea diplomatică, iar la finele cursurilor și-a reluat-o. Ipocrizia care există la noi, de a fi multilateral și perpetuu profesionalizat, reprezintă atât o devalizare legală a bugetului statului, dar mai ales o strategie greșită de dezvoltare a sistemului universitar, cu consecințe nefaste și decisive asupra calității actului de învățământ. Pentru a avea profesioniști și practicieni în învățământ, de altfel extrem de necesari în numeroase domenii, se poate apela la încheierea de contracte pe perioadă determinată, nefiind necesară încheierea unor contracte pe perioadă nedeterminată.
Ce părere aveți despre zona de cercetare și dezvoltarea în carieră?
Aici avem o altă provocare de „portofoliu”! Potențialul de învățare și cercetare este extrem de ridicat în România, dar se pune accentul prea mult pe formă, iar nu pe fond. Statul nostru cere și acum „lumină” de la forurile europene, în zona de cercetare, ceea ce este greșit ca optică, chiar dacă linia de cooperare înspre Uniunea Europeană trebuie să se îndrepte. Sunt foarte mulți profesori în România care singuri, fără nicio finanțare, descoperă multe lucruri minunate în mod constant, lucruri care în limbaj juridic sau într-un limbaj de cercetare sunt calificate drept brevete, invenții sau inovații. Dar nimeni nu valorifică munca acestora, pentru că legile și organizarea instituțională din România sunt de departe feudale și lipsite de orice viziune. Or, această situație nu are nimic de-a face cu forurile europene. Are de-a face doar cu aceia care dețin frâiele politice și instituționale în această țară.
Ați spus că există potențial de cercetare și dezvoltare. Detaliați, vă rog, această idee.
Da, există potențial. Este adevărat că acest potențial este diminuat sau risipit adesea din cauza sistemului politic și instituțional din România. Dar, cum spunea un personaj celebru, prin rezultatul supraviețuirii, miracolul românesc este constant! Vă ofer un exemplu foarte apropiat mie.
Am dezvoltat un centru de cercetare în domeniul protecției datelor cu caracter personal și un curs postuniversitar anual, aflat acum la a cincea ediție. Nu am primit nicio finanțare, chiar dacă domeniul este unul extrem de competitiv și emergent, însă am fost sprijinit instituțional. Sunt două aspecte-cheie aici: am fost o mână de persoane dispuse să ne aventurăm în aceste condiții și am fost pionieri în domeniul acesta. Profesorul Mihai Șandru din București și doamna Irina Alexe au sprijinit necondiționat inițiativa și am reușit înainte de a se aplica în anul 2018 Regulamentul General privind Protecția Datelor să publicăm primul volum din România despre acest act normativ. Apoi lucrurile s-au dezvoltat de la sine. Peste jumătate dintre absolvenții cursului postuniversitar lucrează la momentul de față în acest domeniu al protecției datelor, iar unii sunt „voci” în România în acest domeniu. Unii dintre primii absolvenți ai cursului, azi sunt lectori și fac posibilă perpetuarea acestui curs.
De ce arată astfel cercetarea și învățământul românesc?
Unele cauze vi le-am spus: proastă finanțare și baze de recrutare greșite. Dar să revenim la legi. Nici acum, nici mai încolo, legea din România nu stabilește un standard foarte clar referitor la cumulul și interdependența dintre cercetare și actul didactic. Profesorul este plătit pe număr de ore didactice aflat în normă, iar nu pe numărul de ore de cercetare, în situația în care face acest lucru, pentru că nu este ceva necesar. Spre exemplu, un profesor ar putea doar să se instruiască și să predea mai departe.
Dar realitatea este că în învățământul din România, avansarea în carieră este strict dependentă de publicații personale. Or, acestea sunt cu siguranță produsul unei cercetări. Atunci, de ce în norma unui profesor nu se calculează orele de cercetare?
Nu intru mai mult în detalii, pentru ca discuția să nu devină una strict tehnică. Cu toate acestea, consecința acestui sistem, menținut de pe vremea „cadrelor” dinainte de 1990, în zilele noastre de subfinanțare și „reformare” perpetuă, este de a împiedica o dezvoltare armonioasă a carierei unui cadru didactic. Astfel, v-am răspuns la întrebarea dumneavoastră.
Care este viitorul în acest domeniu?
Deja putem spera. România este vizibilă la momentul de față nu pentru politicienii pe care îi are, ci pentru ceea ce întotdeauna a avut acest popor: o sămânță de omenie (empatie) și un spirit efervescent. Am să vă spun ceva cu tâlc și fiecare poate să înțeleagă ce dorește: acest popor și dacă va trebui să-și conducă statul din exil și tot va supraviețui și va rămâne un popor bun!
