O întrebare retorică: de ce avem nevoie de o Justiţie independentă?

Judecător dr. Andreea Ciucă, 

preşedinta Curţii de Apel Târgu Mureş, 

preşedinta Asociaţiei Magistraţilor din România (AMR)  

O societate democratică, în teorie şi practică, nu poate fi concepută în absenţa independenței justiţiei. Documentele internaţionale o proclamă, organismele europene o reafirmă şi o potenţează, legile naţionale o reglementează ferm, voci din interiorul şi din afara sistemului judiciar pledează, în termeni înalţi sau pe înţelesul tuturor, pentru respectarea ei, Consiliul Superior al Magistraturii este chemat să fie garantul acestei independenţe. Suntem de acord cu toţii, profesionişti şi nespecialiști ai dreptului, că o justiţie lipsită de independență nu există, oricâte false elogii i-am aduce. 

Dar care este, de fapt, nucleul acestui concept? Consecinţa vizibilă a aplicării lui? Cu siguranţă, putem spune că justiţia nu se definește prin maldăre de documente în format pe hârtie sau digital, ci este despre oameni şi pentru oameni. O asemenea abordare nu atenuează, nicidecum, rolul judecătorului, ca epicentru al independenței justiţiei.  

Președintele Asociației Internaționale a Judecătorilor spunea într-o conferinţă online, în luna ianuarie 2021, că oamenii trebuie să știe că se pot raporta la o justiție înfăptuită fără teamă, președintele Asociației Europene a Judecătorilor sublinia că, atunci când judecătorii se tem, niciun cetățean nu poate dormi liniștit, iar preşedinta Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni puncta că a controla judecătorii înseamnă a le controla hotărârile. 

Esenţa competenţelor Consiliului Superior al Magistraturii este să se asigure că judecătorii au condiţii care să le garanteze adecvat exerciţiul independenţei, iar esenţa acestei independenţe este, pe de o parte, că trebuie asumată, iar, pe de altă parte, că dă consistenţă şi valoare actului de justiţie, pe fundamentul ştiinţei şi al responsabilităţii.   

Independența justiției constituie o condiție prealabilă apărării statului de drept şi garantării fundamentale a unui proces echitabil, fiind necesar să se reflecte în cele două componente: independența instituțională și independența judecătorului. 

Independența instanțelor este consacrată prin art. 126 alin. (1) din Constituția României, potrivit căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Aceasta înseamnă că în realizarea actului de justiție, judecătorii nu pot fi influențați de puterea executivă sau legislativă, independenţa acestora neputând fi pusă în discuţie sub niciun aspect. Curtea Constituțională a precizat, în Decizia nr. 2/11 ianuarie 2012, că independenţa judecătorilor, atât din punct de vedere funcţional, în raporturile cu reprezentanţii puterii legislativă şi executivă, cât şi personal, respectiv al statutului care trebuie să i se acorde judecătorului prin lege, reprezintă o garanţie destinată înfăptuirii unei justiţii independente, imparţiale şi egale, în numele legii. 

De asemenea, independența judecătorilor, ca premisă a statului de drept, este garantată constituțional. În conformitate cu art. 124, alin. (3) din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, Consiliul Superior al Magistraturii fiind, potrivit art. 133, alin. (1) din Constituţie, garantul independenţei justiţiei, rol constituţional pentru a cărui realizare Consiliul îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, aşa cum se prevede în art. 134, alin. (4) din Constituţie. Totodată, conform art. 2, alin. (4) din Legea nr. 303/2022, „Orice persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte independenţa judecătorilor”. 

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a subliniat că independenţa judecătorească este o condiţie obligatorie pentru existenţa statului de drept şi garanţia fundamentală a unui proces echitabil. Judecătorii au sarcina deciziei finale asupra vieţii, libertăţilor, drepturilor, obligaţiilor şi proprietăţii cetăţenilor. Independenţa acestora nu este o prerogativă sau un privilegiu în propriul lor interes, ci în interesul statului de drept şi al celor care caută şi doresc înfăptuirea justiţiei. 

În Carta Europeană cu privire la Statutul judecătorului – a cărei valoare, aşa cum s-a notat în Preambul, nu rezultă dintr-un statut formal pe care nu îl are, ci din pertinenţa şi vigoarea pe care autorii au intenţionat să o dea conţinutului ei – s-a menţionat expres că acest statut tinde să asigure competenţa, independenţa şi imparţialitatea la care orice persoană se aşteaptă în mod legitim din partea jurisdicţiilor şi a fiecăruia dintre judecătorii cărora le este încredinţată apărarea drepturilor sale. El exclude orice dispozitiv sau procedură care ar putea periclita încrederea în această competenţă, această independenţă sau această imparţialitate.  

Recomandarea (2010)/12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la judecători (independența, eficiența și responsabilitățile) afirmă, cu valoare de principiu, că independenţa individuală a judecătorilor este garantată de independenţa sistemului judiciar în ansamblul său. În acest sens, independenţa judecătorilor este un aspect fundamental al statului de drept. Independenţa judecătorului şi a justiţiei trebuie să fie înscrise în Constituţie sau la cel mai înalt nivel legal posibil în statele membre, şi să facă apoi obiectul unor reguli mai specifice la nivel legislativ.  

Obligaţia constituţională a Consiliului Superior al Magistraturii, de garantare a independenţei justiţiei, reflectă tocmai esenţa acestei condiţii proprii unui stat de drept. Ca instrument principal şi principial, menit să creeze cadrul pentru îndeplinirea obligaţiei, s-a înscris, în art. 1, alin. (2) din Legea nr. 305/2022, independenţa Consiliului, în termeni ce nu pot fi negociaţi: „este independent”. Limita de care Consiliul nu poate trece, nici chiar în numele independenţei justiţiei, o reprezintă legea: „se supune numai legii”.  

Dar, de fapt, de la teorie la practică, cum trebuie să aibă în vedere Consiliul Superior al Magistraturii independenţa justiţiei în acţiunile sale? Ca un principiu, un standard, o valoare, un drept, o datorie, o responsabilitate? Cred că mai importantă decât a da un răspuns acestei întrebări este modalitatea prin Consiliul Superior al Magistraturii înţelege să asigure efectiv independenţa justiţiei, membrii lui având obligaţia de a se raporta constant la faptul că, pe de o parte, ei sunt cei ce răspund la întrebarea cine garantează independenţa, iar, în aval, ei sunt cei care trebuie să-şi pună problema cine propagă riscurile de încălcare a acestei independenţe.  

Independenţa justiţiei nu este un dat şi nici nu constituie apanajul unei părţi anume a sistemului judiciar, fiind nevoie de o perspectivă echilibrată care să nu lase fără un răspuns – convingător, ferm şi cu celeritate – nicio manifestare ce aduce atingere independenţei, dar, în acelaşi timp, să nu se ancoreze în sancţionarea oricărei afirmări a dreptului la exprimare faţă de activitatea din justiţie, câtă vreme nu afectează independenţa acesteia, în componentele sale, ci relevă situaţii ce ar trebui obiectiv corectate.  

Recomandarea (2010)/12 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei afirmă cu valoare de principiu, că independenţa judecătorului şi a justiţiei trebuie să fie înscrise în Constituţie sau la cel mai înalt nivel legal posibil în statele membre, şi să facă apoi obiectul unor reguli mai specifice la nivel legislativ, iar în cazul în care judecătorii consideră că independenţa lor este amenințată, ei ar trebui să poată recurge la un consiliu judiciar sau la o altă autoritate independentă, ori ei ar trebui să dispună de mijloace efective de remediere. Numai o putere judecătorească independentă poate pune efectiv în aplicare drepturile tuturor membrilor societăţii, independenţa fiind, astfel, o cerinţă fundamentală care permite judecătorilor să apere democraţia şi drepturile omului. 

Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor reglementează, în art. 3, alin. (1), obligaţia judecătorilor de a apăra independenţa justiţiei, iar în art. 3, alin. (3), posibilitatea acestora de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii pentru orice faptă de natură să le afecteze independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională. Pentru a putea susţine fundamentat că acest Cod conţine reglementări îndestulătoare ce dau instrumente legale de apărare a independenţei este necesară, în primul rând, adaptarea lui la realităţile actuale, dat fiind că a fost adoptat acum 16 ani, fără a fi modificat.  

Principiul independenței puterii judecătorești nu se referă doar la relațiile acesteia cu puterea executivă și cu puterea legislativă. Tratează, de asemenea, independența judecătorilor în cadrul sistemului de administrare a justiției. Judecătorii trebuie să fie, în mod individual, nu numai liberi de orice influență din exterior, ci și de orice influență din interior. Această «independență judiciară internă» implică faptul că judecătorii nu primesc nicio directivă sau presiune din partea colegilor sau din partea celor cu responsabilități administrative într-o instanță. 

Ignorarea sau trecerea cu vederea a unor atitudini, declaraţii etc., ce relevă atingerea independenţei justiţiei, chiar dacă aceste omisiuni nu echivalează cu aprobarea încălcării independenţei, pot însemna tolerarea unei astfel de încălcări, poziţie de neacceptat, prin raportare la rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii şi la aşteptările îndreptăţite ale sistemului judiciar. 

Pe de altă parte, judecătorii care vorbesc despre problemele reale ale justiţiei, despre cauzele ce le-au generat şi despre posibilele soluţii, trebuie susţinuţi și încurajaţi. O critică solidă, întemeiată pe fapte dovedite sau chiar pe îndoieli rezonabile este necesară nu doar pentru sănătatea unui sistem social, ci pentru existența însăși a democraţiei. 

Modalitatea de transpunere practică a competenţei Consiliului Superior al Magistraturii de apărare a independenţei justiţiei, a imparţialităţii şi reputaţiei profesionale trebuie să asigure aplicarea fără teamă a legii. După ce s-a referit expres la unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept, și anume independența judecătorului, preşedintele Curții Europene a Dreptului Omului a subliniat că dacă judecătorii sfârșesc prin a le fi teamă să se exprime în exercițiul funcției lor, aceasta va conduce inevitabil la scăderea sau chiar dispariția unuia dintre fundamentele democrației. 

Referitor la „Independenţa obiectivă a sistemului judiciar: finanţarea sistemului judiciar”, ca indicator pentru „Independenţa obiectivă a sistemului judiciar ca întreg”, Rețeaua Europeană a Consiliilor Judiciare a stabilit că finanţarea sistemului judiciar reprezintă un aspect vulnerabil în relaţiile dintre puterile statului. Există două aspecte care trebuie vizate de indicatori. Primul aspect se referă la procedurile instituţionale: gradul în care sistemul judiciar este implicat în stabilirea bugetelor, modalităţile în care bugetele sunt construite şi gradul de libertate al sistemului judiciar în alocarea bugetelor, după ce acestea au fost stabilite. Al doilea aspect este şi mai important: procentul în care bugetele rezultate în urma procedurii de bugetare sunt suficiente pentru ca sistemul judiciar să îşi îndeplinească responsabilităţile. 

Așa cum s-a reținut în Hotărârea Plenului CSM nr. 178/21 octombrie 2021 , prin care s-a avizat favorabil, cu observații, propunerea legislativă de modificare a dispozițiilor art. 131, 132 din Legea nr. 304/2004, „independența financiară este parte esențială a conceptului constituțional de independență a justiției, aceasta neputând fi lăsată la latitudinea unei puteri separate, respectiv puterea executivă, principiu consacrat prin jurisprudența Curții Constituționale și prin documente de relevanță internațională”. 

Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a subliniat următoarele aspecte relevante pentru relaţia dintre finanţarea justiţiei şi independenţa acesteia: „(…) finanţarea instanţelor se află în strânsă legătură cu independenţa judecătorilor, prin aceea că determină condiţiile în care instanţele îşi îndeplinesc atribuţiile. Mai mult, există o legătură evidentă între, pe de o parte, finanţarea şi administrarea instanţelor şi, pe de altă parte, principiile Convenţiei europene privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, care nu sunt garantate corespunzător, dacă o cauză nu poate fi soluţionată într-un termen rezonabil, de către o instanţă care dispune de fondurile şi resursele adecvate pentru a putea opera eficient. Toate principiile şi standardele generale ale Consiliului Europei referitoare la finanţarea şi administrarea instanţelor pun în sarcina statelor asigurarea resurselor care să corespundă necesităţilor diferitelor sisteme judiciare. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni este de acord că, chiar dacă finanţarea instanţelor face parte din bugetul de stat susţinut în faţa parlamentului de către ministerul de finanţe, aceasta nu trebuie să fie supusă fluctuaţiilor politice. Chiar dacă stabilirea nivelului de finanţare a instanţelor pe care o ţară şi-l poate permite constituie o decizie politică, trebuie să se aibă grijă întotdeauna ca nici puterea executivă şi nici cea legislativă să nu poată exercita presiuni asupra autorităţii judecătoreşti în momentul stabilirii bugetului. Deciziile privind alocarea fondurilor pentru instanţe trebuie să se ia cu respectarea strictă a independenţei judecătoreşti.  

Independenţa şi responsabilitatea sunt concepte complementare în peisajul unei justiţii independente. 

Prin Decizia nr. 2/11 ianuarie 2012 – la care am făcut deja referire -, Curtea Constituţională a statuat: „Întrucât justiția privește persoane, toate garanțiile de ordin constituțional sau infra constituțional care se referă la înfăptuirea sa servesc, în ultimă instanță, realizării drepturilor și libertăților acestora. (…) Curtea constată că independența judecătorilor – indiferent de aspectele sub care aceasta poate fi abordată – nu este reglementată ca un scop în sine și, cu atât mai puțin, un privilegiu al acestora, ci, slujind înfăptuirii justiției, reprezintă o garanție oferită cetățenilor. Aceștia trebuie să aibă certitudinea că magistrații sunt independenți de reprezentanții puterii legislative și executive și că, indiferent de statutul lor special, se supun legii, inclusiv normelor care consacră răspunderea disciplinară, pentru a-și exercita puterile conferite cu responsabilitate”. 

Independența justiției constituie o condiție prealabilă apărării statului de drept şi garantării fundamentale a unui proces echitabil, putând fi compromisă de diferiți factori care riscă să aibă un impact negativ asupra administrării justiției, de exemplu, lipsa resurselor financiare, problemele privind pregătirea inițială şi continuă a judecătorilor, elemente nesatisfăcătoare legate de organizarea sistemului judiciar sau chiar răspunderea civilă şi penală eventuală a judecătorilor. Independenţa judecătorilor este afirmată şi dintr-o altă perspectivă, prin art. 51, alin. (2) din Legea nr. 304/2022, potrivit căruia, verificările efectuate personal de preşedinţi sau vicepreşedinţi ori prin judecători anume desemnaţi trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat. 

Președinta Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni a reiterat, în alocuțiunea rostită la Conferința Miniștrilor de Justiție, din luna noiembrie 2020, că independenței justiției, astfel cum este stipulată de art. 6 par. 1 CEDO, constituie o garanție fundamentală pentru un proces echitabil și o premisă pentru democrație și pentru statul de drept. Totodată, alături de principiul independenței justiției, a abordat principiul responsabilității, arătând că acestea două nu sunt în mod ireconciliabil opuse, dat fiind că responsabilitatea nu înseamnă că sistemul judiciar este responsabil față de o altă putere a statului și nici că este subordonat față de aceasta. Hotărârile judecătorești trebuie să fie supuse căilor de atac, doar printr-o astfel de procedură putând fi modificate sau casate, iar acesta fiind singurul mod prin care judecătorii ce acționează cu bună-credință pot da seama de hotărârile lor. 

Aşadar, pe calea procedurilor prevăzute de lege, referitor la răspunderea judecătorilor, nu poate fi analizată legalitatea hotărârilor judecătoreşti şi nici nu poate fi încălcat secretul deliberării. O hotărâre judecătorească ce este urmarea unei infracțiuni săvârșite de judecător în legătură cu pricina poate fi revizuită în condițiile legii. Tocmai de aceea, legiuitorul a prevăzut expres căi extraordinare de atac, o asemenea hotărâre putând fi desființată chiar și atunci când constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, examinarea faptelor făcându-se de instanța civilă, în calea de atac a revizuirii. Aceste rigori procedurale au fost impuse pentru ca o hotărâre dată ca urmare a unor fapte penale săvârșite de judecători – chiar în ipoteza în care nu mai poate fi antrenată răspunderea penală – să fie lipsită de efecte juridice și, în același timp, pentru ca anchetele penale să nu poată deveni pretext pentru verificarea legalității unor hotărâri definitive, cu scopul lipsirii acestora de efecte. 

În privinţa răspunderii disciplinare a judecătorilor, Curtea Constituţională a stabilit că nu este constituţională o prevedere legală ce consacră o răspundere obiectivă, care nu ţine seama de poziţia personală a magistratului, astfel încât sancţiunea disciplinară să poată fi aplicată indiferent de caracterul imputabil sau nu al faptei. Prin urmare, fără a nega conceptul de răspundere şi reglementarea legală a acestuia, este necesar să se ţină seama că prevederea unei răspunderi obiective, fără vină, încalcă principiul independenţei justiţiei.  

În acest sens, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituționalitate formulată, la solicitarea Asociaţiei Magistraţilor din România, de către Avocatul Poporului, cu privire la articolul 68^1 introdus în Legea nr. 101/2016 prin art. IV pct. 26 din OUG nr. 23/2020, prin care se instituia o abatere disciplinară ce deroga de la regimul sancționatoriu aplicabil judecătorilor, astfel cum era definit de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Abaterea avea un caracter obiectiv şi, foarte grav, era aplicabilă exclusiv judecătorilor ce soluţionau cauzele având ca obiect achiziții publice. Prin impunerea respectării termenelor scurte prevăzute de actul normativ sub ameninţarea unei abateri disciplinare (constând în nerespectarea termenelor), judecătorul era obligat să facă o alegere imposibilă între sancţionarea sa disciplinară şi respectarea cerinţelor procesului echitabil şi dreptului la apărare al părților. Practic, în ipoteza în care judecătorul ar fi încuviinţat un probatoriu, respectând astfel dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, însă acest probatoriu nu era susceptibil de administrare în termenele scurte prevăzute de lege, răspunderea sa disciplinară ar fi fost antrenată, fiind reglementată ca o răspundere obiectivă, independent de inexistenţa vreunei culpe. 

Răspunderea disciplinară este un aspect esențial al statutului oricărei categorii profesionale, astfel că redimensionarea cazurilor care constituie abatere disciplinară în privința judecătorilor este un aspect care vizează statutul acestora. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a arătat că este de dorit să se dea definiţii suplimentare prin lege, de către fiecare stat membru, ale motivelor precise pentru acţiuni disciplinare, după cum se precizează în Recomandarea CM nr. R (94)12.  

Unul dintre progresele evidente în materia reglementării procedurii răspunderii disciplinare a judecătorilor l-a constituit înlăturarea din dispozițiile Legii nr. 317/2004 a calității ministrului justiției de titular al acțiunii disciplinare, în anul 2018, ca urmare a susținerilor argumentate, repetate, ale Asociaţiei Magistraţilor din România, Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, Asociaţiei Procurorilor din România, cu ocazia dezbaterilor parlamentare privind legile justiției. Modificarea a reprezentat un succes evident pe calea consolidării independenței justiției și a fost primită ca atare de asociațiile profesionale europene ale judecătorilor, respectiv Asociația Europeană a Judecătorilor, Asociația Internațională a Judecătorilor – al căror membru este Asociaţia Magistraţilor din România, din anul 1994 – și MEDEL.  

De menţionat că această realizare importantă a fost periclitată, ulterior, prin forma iniţială a proiectului privind Legile justiţiei, din anul 2020, dat fiind că ministrul justiţiei redevenea titular al acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor. Asociaţia Magistraţilor din România, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, Asociaţia Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Asociaţia Procurorilor din România au argumentat, atât prin documente transmise Ministerului Justiţiei şi Parlamentului, susţinute în faţa organului legislativ, cât şi public, faptul că o asemenea propunere legislativă reprezenta un intolerabil regres, care încălca principiile statului de drept, ca pilon al democrației – în special separația puterilor şi cooperarea lor loială, precum şi independenţa justiției. Propunerea nu a mai fost cuprinsă în formele ulterioare ale proiectului.  

Deseori raportăm calitatea actului de justiţie la eficienţă, pentru că lentoarea soluţionării unei cauze, chiar dacă motivele întârzierii sunt obiective, îşi pune amprenta negativă asupra calităţii. Managementul cauzelor şi regulile procedurale sunt două din cele mai importante elemente pentru un cadru temporal care să permită rezolvarea cauzelor în timp adecvat. O justiţie eficientă nu este şi nu poate rămâne un deziderat disparat, suficient prin sine, ca reflexie a unor concepte dezvoltate preponderent la nivel teoretic, ci are menirea de a potenţa calitatea actului de justiţie şi caracterul persuasiv al acestuia. 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat aglomerarea rolului instanţelor naţionale ca fiind un motiv de natură a justifica durata excesivă a procedurilor judiciare, dar, în același timp, a subliniat că statului îi revine o obligaţie pozitivă şi de rezultat, de a asigura soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin toate mijloacele care îi stau la dispoziţie, iar existența, și în prezent, a unui număr insuficient de magistrați nu poate influența, în mod pozitiv, punerea în aplicare a principiul celerității. Faptul că resursele umane sunt insuficiente rezultă nu numai din gradul de ocupare a posturilor de judecător, ci şi din neadaptarea, decât în parte, a schemelor de personal ale instanţelor la situaţia concretă a acestora, ţinând seama de volumul de activitate, de necesitatea perfecţionării pregătirii profesionale, de provocările modificărilor legislative şi de jurisprudenţă, de fluctuaţia judecătorilor.   

Disponibilitatea judecătorului, privită ca una dintre principalele îndatoriri ale acestuia în/şi pentru exerciţiul funcțiunii sale, se raportează „atât la timpul necesar pentru soluţionarea judicioasă a cauzelor cât şi la starea de spirit atentă, lucidă care este evident necesară la îndeplinirea unei sarcini de o atare importanţă, deoarece numai prin judecarea cauzelor este asigurată garanţia drepturilor individuale”. 

Dintr-o perspectivă adiacentă, scopul principal al statisticilor judiciare este de a facilita funcționarea eficientă a unui sistem judiciar și de a contribui la conducerea politicilor publice de justiție. Prin urmare, statisticile judiciare trebuie să permită factorilor de decizie să obțină informații relevante despre performanța instanțelor și calitatea sistemului judiciar, şi anume: i) volumul de muncă al instanțelor și judecătorilor; ii) durata necesară pentru gestionarea acestui volum de muncă; iii) calitatea rezultatelor instanțelor; iv) cantitatea de resurse umane și financiare care urmează să fie alocate sistemului pentru a rezolva volumul de muncă primit. 

Asumarea independenței, în pofida obstacolelor ce se ivesc într-o carieră de judecător, este un exercițiu de virtuozitate profesională pe care trebuie să îl facem, iar și iar, fiecare dintre noi, cei cărora ne-a fost încredințat rolul definitoriu în înfăptuirea și desăvârșirea actului de justiție. Independenţa judecătorului nu se afirmă doar în dialogul sau confruntarea cu celelalte puteri ale statutului, ci mai cu seamă în activitatea de zi cu zi a judecătorului, în pasiunea şi responsabilitatea pentru profesie, în interacţiunea cu colegii şi cu participanţii la actul de justiţie, în conştiinţa lucrului bine făcut. Pentru că, în esenţă, a acționa cu conștiință înseamnă a acționa în deplină independență, ghidat doar de un puternic simț al valorilor: lege, datorie și onoare.