Search
Duminica 16 Iunie 2019
  • :
  • :

Avocatura, o profesie feminină în pofida prejudecăților

dufautInterviu cu Dana Gruia Dufaut, avocat în Baroul Paris și București

Legal Magazin a vrut să dea cuvântul Danei Gruia Dufaut, avocat de peste 25 de ani în Baroul Paris și de peste 10 ani în Baroul București, pentru a ne spune cum vede profesia de avocat din prisma experienței pe care o are între Franța și România.

Pentru mulți, avocatura rămâne un apanaj al bărbaților. Face asta mai dificilă afirmarea femeii în profesie în cele două țări?

Fără să mă consider o feministă, a vorbi despre prezența femeii în interiorul sistemului judiciar în general este extrem de provocator pentru a analiza diferențele de gen. Un recurs la istorie este nu doar util, ci și necesar pentru a înțelege ce s-a schimbat și cum s-a modelat statutul femeii în cadrul profesiei de avocat.

Spun asta pentru că, într-adevăr, în imaginarul colectiv, avocatura rămâne un domeniu dominat de bărbatul în costum întunecat sau robă, cu alură serioasă, severă, chiar gravă, plimbându-se cu o servietă pe holurile instanței sau pledând în fața unui judecător (pe vremuri de multe ori bărbat și el).

Daumier, caricaturist francez din secolul al XVIII-lea, a fost cel care a surprins cel mai bine atitudinea unor profesii sau politicieni….

Dacă ar fi să mergem pe un exemplu francez, cutuma barourilor din Franța este că, potrivit dictonului: nu există «sex sub robă», astfel, atunci când o femeie pledează în fața Curții este «avocat» și niciodată «avocată». Dacă, totuși, termenul de «avocată» este folosit în mod curent în vorbirea liberă, formula de «Maître» (și nu femininul «maîtresse», care ar avea un sens ambiguu…) este atașată numelui (indiferent că este femeie sau bărbat). În limba română, situația este parțial similară. Se folosește titulatura de doamna avocat și, neprotocolar, «avocata mea», însă adresarea cu «Maestre», azi puțin uzitată, este folosită cu predilecție în cazul bărbaților avocați.

Între Franța și România a fost întotdeauna o strânsă legătură pe plan juridic, pentru că ambele au îmbrățișat același sistem de drept continental, având la bază dreptul. Parisul și școala franceză de drept a reprezentat și reprezintă spațiul universitar predilect pentru români în procesul de formare în domeniul dreptului. Prima femeie doctor în drept la nivel mondial a fost românca Sarmiza Bilcescu Alimănișteanu (1867-1935). Ea a fost și prima femeie care a urmat cursurile de drept ale Universității Paris 1 Pantheon-Sorbonna.

Sistemul și prejudecățile au împiedicat-o, însă, să practice această profesie, după ce Curtea de Casație de la București i-a refuzat dreptul de a pleda ca avocat.

În Franța, contemporanele sale, Olga Petit (1870-1965), prima femeie avocat din Franța, și Jeanne Chauvin (1862-1926), cea de-a doua femeie avocat din această țară – între cele două fiind o diferență de câteva zile între momentul în care, în decembrie 1900, au primit titulatura de avocat – s-au luptat cu aceleași prejudecăți. Astfel, o primă tentativă a lui Chauvin, în 1897, de a depune jurământul și de a se înscrie la Baroul din Paris a fost respinsă de Curtea de Apel din capitala Franței. Abia din decembrie 1900, Jeanne Chauvin a putut practica profesia pentru care se pregătise.

În România, prima femeie avocat – vorbim acum de o practiciană a profesiei de avocat – Ella Negruzzi a trăit experiențe similare la începutul secolului al XX-lea.

Cererea sa, depusă la Baroul din Iași, în 1914, a provocat stupoare printre avocați, căci, la trei decenii distanță de vorbele lui Titu Maiorescu: „Cum am putea să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror capacitate craniană este cu zece la sută mai mică?“ – societatea nu se schimbase prea mult. Acceptarea formală a femeii în această profesie, cu toată furtuna de misoginism stârnită la acea vreme, nu a însemnat și sfârșitul provocărilor pentru femeile care au ales a profesa dreptul.

Există o diferență de statut a femeii avocat în România comparativ cu Franța?

În România, “tovărășia” instituită de sistemul comunist și tradusă printr-o prozaică egalitate între sexe a facilitat, oarecum, o pătrundere mai accelerată a femeilor în profesiile “rezervate” bărbaților, deci și în avocatură. Să nu uităm însă că, în decembrie 1989, la căderea regimului Ceaușescu, profesia de avocat număra în București mai puțin de 500 de avocați, în timp ce, la acel moment, numai Baroul

Paris număra peste 15.000 de avocați… În Franța însă pătrunderea femeilor în profesie are mai degrabă legătură cu mutațiile succesive din cadrul societății și cu dobândirea de către acestea de drepturi egale cu bărbații.

În prezent, atât în Franța, cât și în România, profesia de avocat este dominată numeric de femei. 51% din cei circa 54.000 de avocați francezi sunt femei, iar în România procentul este, poate, ușor mai mare.

Cabinetul tradițional individual al avocatului cu umeri largi tinde să se transforme tot mai mult într-unul asociat ce oferă, pe lângă reprezentare în instanță și servicii de consultanță juridică, un sistem de management cu abordări profesionale, iar femeile se regăsesc printre asociați. Totuși, realitatea este că, cel puțin în Franța, doar 25% dintre femei sunt asociate în cabinete de avocatură și participă la capitalul acestuia, iar situația nu diferă cu mult în România, deși, în ultimul timp, tendința este una pozitivă.

La nivel discursiv, afirmarea femeii în avocatură este recunoscută.

Periodic apar informații, declarații sau rapoarte care insistă asupra contribuției pe care femeile o aduc sistemului judiciar dar, din păcate, toate aceste exprimări traduc, la modul cel mai vizibil, clișeele imaginarului colectiv. Se spune despre femeia-avocat că vine în profesie cu o anume sensibilitate a femeii-mamă, a femeii-stăpână a căminului, că, pentru a reuși în carieră, ea «are parte de înțelegerea familiei»… or, de fapt, ca în orice profesie, important este nu sexul, ci formarea profesională, puterea de muncă și abilitățile complementare necesare, în cazul acestei profesii: cunoștințele de psihologie, priceperea de a citi oamenii și de a acționa în sensul atingerii obiectivelor etc.

Așa privite lucrurile, constatăm că femeile-avocat sunt puse în fața acelorași provocări în România și în Franța, dar diferențele de statut sunt accentuate de abordările locale… dacă am apleca însă urechea la tot ce se spune în stânga și în dreapta nu am avansa …

Apoi, există o deosebire importantă între femeile-avocat din cele două țări, care ține de însuși sistemul educațional. În Franța, accesul în profesie presupune un curs de formare de 18 luni, care este deschis, în urma unui examen dificil, studenților absolvenți ai unei facultăți de drept, în principal, dar și ai altor școli, de comerț,de științe politice sau care au obținut în SUA un Master of comparative jurisprudence (MJC) – indispensabil pentru a lucra într-un cabinet de afaceri internațional.

Urmând aceste cursuri, elevii-avocat sunt formați înainte de toate ca practicieni. Ei beneficiază de un stagiu de pregătire de șase luni într-un cabinet de avocat și de încă unul, tot de șase luni, pentru elaborarea «unui proiect pedagogic individual».

Asta face ca, la intrarea propriu-zisă în profesie, vârsta medie să fie una de peste 29 de ani. O vârstă care aduce cu sine mai multă experiență și o capacitate mai mare de a porni mai rapid pe propriul drum. Apoi, simbolic vorbind, prin depunerea jurământului de credință de către avocat, acesta este asumat complet de sistemul juridic, profesional și cultural.

România, care a preluat și ea modelul depunerii jurământului de către avocați – în paranteză fie spus, în 2002, când am intrat în Baroul București, această practică nu exista – gestul se reduce la unul pur formal, avocatul fiind, într-un fel, «aruncat la apă» și lăsat să se descurce. Trebuie totuși să recunosc că au început să fie progrese și pe segmentul de formare. Acum, există și în România Institutul Național de Pregătire și Perfecționare a Avocaților, care se dorește a fi o «școală a baroului francez» dar, din păcate, multe dintre cursuri sunt prea teoretice și prea puțin axate pe practică.

Asta explică într-un fel, în opinia mea, diferența de înțelegere și modelul diferit de practicare a profesiei la nivelul celor două țări. Avocatul francez, și nu mă refer doar la femei, prin contactul permanent cu comunitatea căreia îi aparține, este într-un schimb de experiență continuu, este cooptat în grupuri de lucru, se asociază pentru realizarea de proiecte, pe bază de interese, de sex… de aspirații…. În România, schimbarea percepției asupra profesiei vine la nivel pur individual. Fiecare se schimbă, ia calea antreprenoriatului, de exemplu, experimentând.

Sunteți, într-un fel, excepția care confirmă regula: femeie, avocat, antreprenor, manager. Ce v-a determinat să alegeți această cale?

Paradoxal, femeile – deși domină numeric sistemul judiciar, așa cum am spus – manifestă, încă, o reținere în a se afirma, mulțumindu-se cu un timid loc doi. Decizia de a face un pas în față implică apoi, în plus față de formarea profesională, calități antreprenoriale și manageriale.

Atunci când vorbim despre antrepre noriat în avocatură importantă este opțiunea, iar aceasta implică, pe lângă o capacitate nativă de independență, și o natură de «vânzător», capacitatea de a atrage și de a păstra clientela, prin profesionalism. Pe de altă parte, managementul înseamnă, pe lângă o bună formare profesională și prezență de spirit, perseverență, completată de o doză de sensibilitate și duritate în același timp. Femeile au puterea să se impună și chiar să bată cu aceeași forță cu pumnul în masă, dacă de asta este nevoie.

Intrarea mea în profesie, prima dată, în Franța, a fost una naturală, chiar dacă alegerea în sine a fost, cred, programată genetic, pentru că, în familia mea, dreptul a fost magistral servit, practicat de tatăl meu, avocatul Iordan Gruia, și mai înainte de bunicul meu, Andrei Rădulescu, jurist reputat și magistrat, academician și președinte al Academiei Române între anii 1946-1948 și președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A fost pentru mine o alegere liberă și susținută de familie, deși părinții mei nu puteau să nu se gândească la greutatea unui parcurs juridic într-o țară de adopție – Franța. Cu toate acestea, temperamentul meu – sunt o fire năvalnică și voluntară – m-a făcut să optez pentru această meserie din toată inima. Am intrat în Baroul din Paris în 1987 și am început să mă interesez de ceea ce numim dreptul afacerilor, un domeniu extrem de dinamic. A fost alegerea care mi-a deschis calea antreprenoriatului și a pionieratului în practicarea dreptului în România.

În ’90, am revenit în țară și am ales să-mi valorific experiența și buna cunoaștere a practicilor juridice și comerciale ale Franței. În plus, este important de spus că nimic din dreptul românesc nu îmi era necunoscut. Codul Civil român a fost, la originile sale, puternic inspirat de principiile Codului Napoleonian pe care îl studiasem în facultate, la Sorbona, în timp ce Codul Comercial a fost influențat de Codul Italian din 1880.

În România post-decembristă, avocatura de business ținea de pionierat, puțini aveau experiența pieței libere. România se angajase într-un proces de trecere de la economia centralizată și monopolul de stat la comerțul privat. Atunci m-am lansat, alături de puțini alții, într-un formidabil efort de a construi și a pune bazele juridice ale pieței libere și a fost o epocă pasionantă.

Au fost atuurile de început ale Cabinetului GRUIA DUFAUT. La început, mi-am asumat misiunea de a acompania societățile franceze, răspunzând nevoilor lor cotidiene și oferindu-le o viziune largă asupra economiei românești.

În plus, serviciile s-au bazat pe cunoștințele privind practicile juridice din Franța și din România.

Apoi, în paralel cu formarea echipei – pe mulți dintre avocați i-am selectat de pe băncile facultății – am început să ne extindem competențele, practică pe care o continuăm și azi. La început, lucram pe privatizări și achiziții. Pe măsură ce timpul trecea și am fost confruntați cu problemele specifice ale clienților noștri am dezvoltat alte competențe de dreptul afacerilor, fuziuni și achiziții, dreptul muncii, fiscalitate, litigii etc.

Privind în urmă cum calificați toți acești ani de practicare a profesiei, în România și Franța?

Sunt peste 25 de ani de când practic această profesie și mai mult de 22 de ani pasionanți pe care i-am petrecut în România. Nu regret nicio zi care mi-a adus noi experiențe, noi provocări. În plus, am șansa de a avea în permanență o dublă perspectivă asupra profesiei, ceea ce îmi conferă un avantaj competitiv în raport cu alți avocați.

Cred, de asemenea, că firea mea critică mă determină să vreau și să pot face în permanență mai mult. Prioritățile mele au ținut și țin de menținerea unui standard înalt în avocatură, în selectarea colaboratorilor, fără compromisuri de natură etică și profesională. Este ceva de care în România este mare nevoie, inclusiv în profesia noastră, iar asta îmi arată că alegerile mele au fost bune și au un viitor.

Articol apărut în revista Lady Lawyer, aprilie 2014

 



Mircea Agrigoroaie este administratorul site-ului de concursuri de fotografie PxlShot.ro


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *