I. Necesitatea cunoașterii unui profil caracteristic spălătorului de bani
Chiar dacă studiile efectuate asupra unor cauze în care au fost pronunțate condamnări pentru infracțiunea de spălare a banilor nu permit reținerea exactă a unei tiplogii a persoanelor acuzate de comiterea acestui tip de infracțiuni, modurile de operare folosite în activitatea ilicită și conduita persoanei acuzate pemit conturarea unei caracterizări sumare a spălătorului de bani. Un asemenea demers este necesar atât pentru a oferi cel puțin un indiciu asupra identității autorului faptei în faza inițială a investigațiilor, cât și pentru a oferi legiuitorului cea mai bună perspectivă pentru combaterea fenomenului infracțional.
Spălătorul de bani este acel tip de infracator care se încadrează în tiparul criminalității gulerelor albe, este un om extrem de inteligent care nu va etala niciodată o situație materială prosperă. Apare deseori în ipostaza unui filantrop, promotor al unor fundații cu scop caritabil, imaginea publică a acestuia fiind creată tocmai pentru a înlătura orice posibilă percepție cu sfera ilicitului penal.
Beneficiind de o imagine favorabilă și distanțându-se prin poziții și influență de autorii infracțiunii predicat, inculpatul acuzat de spălare a banilor se va prezenta sub forma unei victime în cazul în care autoritățile decid dispunerea unor măsuri sancționatorii împotriva sa. Orice confiscare a unor active sau altă măsură intruzivă luată față de el, va fi prezentată prin canalele proprii de comunicare, drept un abuz al autorităților împotriva unei persoane care nu are nicidecum scopul de a spăla bani.
Cunoașterea cât mai bună a tipologiei spălătorului de bani este extrem de necesară, inclusiv în procesul de adoptare a celor mai adecvate măsuri de combatere a fenomenului infracțional, mijloacele aflate la dispoziția legiuitorului putând fi chiar similare tehnicilor de simulare folosite de autorul infracțiunii de spălare a banilor.
Dacă spălătorul de bani își va crea imaginea unui filantrop, modest, familist care nu dorește decât să contribuie la binele colectivității, măsurile de siguranță dispuse față de asemenea persoane trebuie să aibă o legitimare publică, altfel spus, autoritățile tebuie să demonstreze utilitatea la nivel social a măsurii dispuse. Respectarea dispozițiilor legale în materia confiscării dispuse, oricât ar fi de riguroasă, privită doar prin prisma normelor juridice aplicate, nu va putea crea la nivelul colectivității imaginea integrală a măsurii dispuse.
Revine în consecință autorităților obligația de a asigura toate acele mijloace prin care să asigure crearea unui sentiment colectiv de utilitate a măsurii care presupune privarea de proprietate a infractorului, în detrimentul unei imagini de filangtrop grav prejudiciat de abuzul autorității.
Extrem de importantă devine în plan legislativ, consacrarea relevanței reutilizării sociale a activelor confiscate
Reutilizarea socială a bunurilor confiscate transmite un mesaj clar societății în general cu privire la importanța unor valori precum drept justiție și legalitate, reafirmă prevalența statului de drept în comunitățile cel mai direct afectate de crima organizată și întărește rezistența acelor comunități împotriva infiltrării criminale în socialul lor și țesătura economică, așa cum s-a observat în statele membre care au adoptat deja astfel de măsuri de reutilizare socială.
Prin urmare, statele membre sunt încurajate să ia măsurile necesare pentru a permite utilizarea bunurilor confiscate în interes public sau în scopuri sociale, astfel încât să fie posibilă menținerea bunurilor confiscate ca proprietate de stat în scopuri de justiție, de aplicare a legii sau de serviciu public sau în scopuri sociale sau economice, sau pentru a transfera aceste bunuri autorităților municipiului sau regiunii în care se află, astfel încât autoritățile respective să le poată folosi în astfel de scopuri, inclusiv prin atribuirea acestuia unor organizații care desfășoară activități de interes social.
Consiliul European a susținut în mod oficial propunerea Comisiei Europene de stabilire a condițiilor-cadru pentru economia socială. Această aprobare joacă un rol esențial în a permite tuturor statelor membre să adopete politici și legi, aliniindu-le mai strâns la nevoile unice ale economiei sociale. Semnifică o coordonată la nivel european, reafirmând angajamentul de a cultiva economia socială și o hotărâre unitară de a continue agenda în cadrul Uniunii Europene.
Consiliul a adoptat o recomandare privind promovarea cadrului favorabil pentru economia socială, pentru a-i sprijini rol în promovarea incluziunii sociale și a accesului la piața muncii.
Conceptul de economie socială nu mai este un sector marginal, ci i se recunoaște în mod deplin un rol productiv capabil să reducă diferențe sociale și teritoriale.
De asemenea, este recunoscută capacitatea economiei sociale și a organizațiilor care fac parte din acest segment de a lupta împotriva crimei organizate și a grupurilor criminale extrem de periculoase prin reutilizarea socială a bunurilor confiscate.
Noua economie generată potențial de reutilizarea acestor bunuri confiscate poate acționa asupra alegerilor infractorilor, favorizând o conduită prosocială și răspândirea ideii că acțiunea guvernamentală împotriva criminalității este puternică și eficientă, că bandele nu sunt invinccibile.
Bunurile confiscate crimei organizate sunt resurse strategice care trebuie restituite comunității de la care au fost furate; ele constituie o oportunitate de dezvoltare si pot fi folosite in proiecte de socializare și în economie.
Un exemplu extrem de elocvent îl putem regăsi în cazul Vilei Schiavone, Italia: proprietatea, situată în Casal Di Principe (Caserta). Aceasta a fost confiscată de la Walter Schiavone, fratele sefului Francesco Schiavone în 1999. Vila (813 metri pătrați în trei nivele) a fost construita pe 3 400 pătrați și avea o piscină în aer liber. Clădirea a fost inspirată de „Scarface”, film cu actorul Al Pacino. În urma ordinului definitiv de confiscareși înainte de transferul bunului către Municipiul Casal di Principe pentru reutilizarea sa socială, proprietatea a fost grav avariată prin arderea de cauciucuri. Refacerea vilei si transformarea ei in Centru de Reabilitare Sportiva pt persoanele cu dizabilități au luat timp și resurse: un împrumut a fost acordat de către Regiunea Campania (aproape 4 milioane de euro). Finalizarea lucrărilor de renovare a fost întârziată de mai multe ori din cauza întârzierilor tehnice și organizatorice (variații la planul de renovare, înlocuirea ofițerului de supraveghere și a coordonatorului de siguranță,activități de testare), însă Centrul și-a început activitățile în 2019.
Tot în Italia, o vilă aparținând șefului Cosa Nostra, Totò Riina, din centrul orașului Palermo a fost confiscată în 2007. În 2015 a fost transformată într-o secție de poliție și a fost dedicată a doi polițiști uciși de mafie.
Biblioteca KinFolk Coffee, Albania: Albania încearcă reutilizarea socială a proprietăților imobiliare.
În contextul proiectului UE CAUSE – „Utilizarea bunurilor confiscate pentru Social Experiments” trei proprietăți aflate în administrarea Agenției pentru administrarea proprietăților sechestrate și confiscate (AAPSK) au fost identificate și prin ordin al ministrului finanțelor puse la dispoziție în cadrul proiectului pentru a fi utilizat gratuit de către organizațiile non-profit timp de cinci ani. Una dintre aceste proprietăți a fost un bar cu o suprafață de 174 de metri pătrați în Durrës, care a fost repartizat Fundației pentru Educație Albaneză cu proiectul KinFolk Coffee Library. Proprietatea a fost transformată într-un loc prietenos, mediu pentru tineri, în special cei cu risc de delincvență juvenilă.
Toate aceste exemple de succes expuse anterior sunt în măsură să demonstreze că este extrem de necesar ca autoritățile să demonstreze o latură practică, vizibilă pentru toți cetățenii, a adagiului ”crime does not pay”.
II. Modificări intevenite la nivel european în materia confiscării – Directiva 2024/1260 privind recuperarea și confiscarea bunurilor
Tocmai pentru a asigura eficiența măsurilor prevăzute de lege în vederea combaterii beneficiilor rezultate din activități infracționale, a fost adoptată o nouă directivă, respectiv – Directiva (UE) 2024/1260 a Parlamentului European și a Consiliului din 24 aprilie 2024 privind recuperarea și confiscarea activelor.
Conform expunerii de motive a Directivei menționate, ”Evaluarea amenințării pe care o reprezintă formele grave de criminalitate și criminalitatea organizată efectuată de Europol în 2021 a evidențiat amenințarea tot mai mare reprezentată de criminalitatea organizată și de infiltrarea criminalității. Datorită veniturilor mari generate de criminalitatea organizată, care se ridică la cel puțin 139 de miliarde EUR în fiecare an și care sunt spălate într-o măsură tot mai mare prin intermediul unui sistem financiar paralel subteran, disponibilitatea unor astfel de produse provenite din săvârșirea de activități infracționale reprezintă o amenințare semnificativă la adresa integrității economiei și a societății, erodând statul de drept și drepturile fundamentale”.
Organizațiile criminale reinvestesc, de obicei, o parte din profiturile lor obținute din activități infracționale pentru a crea o bază financiară care să le permită să continue astfel de activități. În plus, organizațiile criminale recurg adesea la violență, amenințări, intimidare sau corupție, pentru a dobândi controlul asupra unor întreprinderi, pentru a obține concesiuni, autorizații, licitații sau granturi, pentru a obține profituri sau avantaje ilicite sau pentru a se infiltra în infrastructuri-cheie, cum ar fi centrele logistice.
Prin urmare, astfel de organizații criminale afectează în mod negativ libertatea concurenței sau influențează deciziile autorităților publice, punând în pericol statul de drept și democrația. Organizațiile criminale au devenit operatori economici la nivel mondial cu obiective antreprenoriale. Privarea infractorilor de profiturile lor ilicite este esențială pentru a le perturba activitățile și a-i împiedica să se infiltreze în economiile legitime.
Conform expunerii de motive care a generat adoptarea acestei directive, organizațiile infracționale sunt implicate într-o gamă largă de activități infracționale. Pentru a combate în mod eficace activitățile de criminalitate organizată, ar putea exista situații în care să fie oportun ca o condamnare penală pentru o infracțiune de natură să genereze beneficii economice să fie urmată de confiscarea nu numai a bunurilor care au legătură cu o infracțiune specifică, inclusiv a produselor provenite din săvârșirea infracțiunii sau a instrumentelor folosite în acest scop, ci și a altor bunuri considerate de instanță drept bunuri provenite din activități infracționale.
O astfel de confiscare extinsă ar trebui să fie posibilă în cazul în care o instanță are convingerea că bunurile în cauză sunt bunuri provenite din activități infracționale, fără a fi necesară o condamnare pentru activitățile infracționale respective. Activitățile infracționale relevante ar putea consta în orice tip de infracțiune. Nu trebuie dovedită fiecare infracțiune în parte, dar instanța trebuie să-aibă convingerea că bunurile în cauză sunt bunuri provenite din astfel de activități infracționale. În acest context, instanța trebuie să analizeze circumstanțele specifice ale cauzei, inclusiv faptele și probele disponibile, pe baza cărora ar putea fi luată o hotărâre privind confiscarea extinsă. Faptul că valoarea bunurilor unei persoane este disproporționată față de venitul legal al persoanei respective s-ar putea înscrie între acele fapte care conduc instanța la concluzia că bunurile respective sunt bunuri provenite din activități infracționale. Statele membre ar putea, de asemenea, să stabilească o cerință ca, pentru o anumită perioadă de timp, să poată fi posibil ca bunurile să fie considerate bunuri provenite din activități infracționale.
Preluând anumite soluții referitoare la confiscare din reglementarea Directivei 2014/42, soluția legiuiutiorului european introduce în peisajul legislativ o soluție puțin cunoscută dreptului penal continental – confiscarea în absența unei condamnări.
Conform art. 12 din Directiva 2024: (1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a instrumentelor și a produselor provenite din săvârșirea unei infracțiuni pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, chiar și în urma unor proceduri in absentia.
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea bunurilor a căror valoare corespunde instrumentelor sau produselor provenite din săvârșirea unei infracțiuni pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, chiar și în urma unor proceduri in absentia. O asemenea confiscare poate fi dispusă în subsidiar sau alternativ măsurii confiscării dispuse în temeiul alineatului (1)
Consacrând o contrucție clasică, vom observa că art. 12 se referă la confiscarea specială din dreptul intern sau la confiscarea prin echivalent, aspecte prevăzute și în Directiva 2014/42.
Art 13 din Directivă se referă la confiscarea de la terți Confiscarea aplicată terților (1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de către o persoană suspectată sau acuzată unor terți sau care au fost dobândite de către terți de la o persoană suspectată sau acuzată.
Confiscarea produselor sau a altor bunuri menționate la primul paragraf este posibilă în cazul în care o instanță națională a stabilit, pe baza faptelor și circumstanțelor concrete ale cauzei, că terții respectivi știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziției era evitarea confiscării.
Astfel de fapte și circumstanțe includ:
(a) transferul sau achiziția a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani care este în mod clar disproporționată în raport cu valoarea de piață a bunului; sau
(b) bunurile au fost transferate unor părți aflate în legătură strânsă, rămânând în același timp sub controlul efectiv al persoanei suspectate sau acuzate.
(2) Alineatul (1) nu aduce atingere drepturilor terților de bună credință.
De asemenea și această formă a conficării de la terți a fost reglementată în temeiul Directivei 2014/42, fiind preluată și în legislația națională prin Legea nr. 228/2020
La articolul 112^1 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare, alineatele (1) și (2) se modifică și vor avea următorul cuprins:
Articolul 112^1(1) Sunt supuse confiscării și alte bunuri decât cele prevăzute la art. 112, când față de o persoană se dispune condamnarea pentru o faptă susceptibilă să îi procure un folos material și pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, instanța își formează convingerea că bunurile respective provin din activități infracționale. Convingerea instanței se poate baza inclusiv pe disproporția dintre veniturile licite și averea persoanei.
(3) Confiscarea extinsă se dispune asupra bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței. Confiscarea extinsă poate fi dispusă și asupra bunurilor transferate către terți, dacă aceștia știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului a fost evitarea confiscării.
Legea nr. 228/2020 a modificat reglementarea existentă în România, iar din expunerea de motive reiese că modificarea s-a impus ca urmare a apariţiei Directivei 2014/42/UE. Spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent, se poate dispune confiscarea extinsă dacă o persoană este condamnată pentru comiterea oricărei infracţiuni sancţionate de lege cu închisoarea de 4 ani sau mai mare şi are bunuri dobândite în ultimii cinci ani despre care instanța este convinsă că provin din orice activități infracționale.
În ceea ce privește dreptul Uniunii Europene, măsura confiscării este reglementată într-un cadru general în Directiva 42/2014 privind îngheţarea şi confiscarea persoana condamnată ori de un terţ unui membru al familiei sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deţine controlul.
Domeniul confiscării de la terți este totuși limitat în dreptul național ca urmare a principiului aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, bunurile aparținând unor terți care au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască că bunurile provin din săvârșirea unor activități infracționale și asupra cărora s-a dispus o măsură de confiscare extinsă, nu pot proveni din activități infracționale comise anterior datei de 05 noiembrie 2020 și nu pot avea în vedere transferuri efectuate către terți decât după această dată.
În caz contrar, având în vedere poziția constantă a Curții Constituționale (Decizia CCR nr, 11 din 15 ianuarie 2015), dispozițiile privind confiscarea de la terți sunt neconstituționale.
Articolul 14 al Directivei se referă la Confiscarea extinsă, stabilind că (1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor aparținând unei persoane condamnate pentru săvârșirea unei infracțiuni, în cazul în care infracțiunea săvârșită este de natură să genereze, direct sau indirect, beneficii economice și în cazul în care instanța națională are convingerea că bunurile provin din activități infracționale.
(2) Pentru a stabili dacă bunurile respective provin din activități infracționale, se ține seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv de faptele specifice și de probele disponibile precum valoarea disproporționată a bunurilor în raport cu venitul legal al persoanei condamnate.
(3) În sensul prezentului articol, noțiunea de „infracțiune” include cel puțin infracțiunile enumerate la articolul 2 alineatele (1)-(3), atunci când astfel de infracțiuni sunt pasibile de o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puțin patru ani.
(4) Condiţii pentru dispunerea măsurii de siguranţa a confiscării extinse:
Să fi fost comisă una sau mai multe infracţiuni pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare.
Măsura confiscării extinse se poate dispune doar în cazul săvârșirii unei infracţiuni, iar nu și în cazul comiterii doar a unei fapte prevăzute de legea penală, ca în cazul celorlalte măsuri de siguranţă. Prin urmare, fapta comisă trebuie să fie tipică, antijuridică și imputabilă.
Condiţia menţionată mai sus a fost modificată prin Legea 228/2020 în sensul ca s-a eliminat lista restrictivă privind infracţiunile care puteau atrage masura confiscării extinse pentru o combatere mai eficientă a fenomenului infracţional. Astfel, va fi posibilă confiscarea extinsă și pentru alte infracţiuni, cum ar fi cele de serviciu.
Instanţa să fi dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea acelei infracţiuni susceptibile să îi procure un folos material. Dispunerea unei soluţii de condamnare de instanţa de judecată este de esenţa confiscării extinse. Nu prezintă relevanţa felul sau cuantumul pedepsei efectiv aplicate, putând fi vorba de o pedeapsă cu amenda, cu închisoarea (chiar suspendată sub supraveghere) sau detenţiunea pe viaţă.
În doctrină s-a opinat că se poate dispune confiscarea extinsă chiar și ca urmare a aplicării unei măsuri educative pentru fapte comise în minorat. Nu este însă o poziție unanimă, având în vedere că normele privind sancţiunile de drept penal sunt imperative, de strictă aplicare, astfel încât nu se poate extinde aria de aplicare a măsurii confiscării extinse în cazul comiterii unor infracţiuni pentru care nu se poate dispune condamnarea inculpaţilor, ci doar aplicarea unor măsuri educative potrivit art. 114 din Codul penal.
– Infracţiunea comisă să fie susceptibilă să îi procure infractorului un folos material. Prin folos material se înţelege orice avantaj de natură patrimonială care ar fi putut fi obţinut de inculpat prin săvârșirea infracţiunii care i-a atras condamnarea. Nu este necesară obţinerea efectivă a folosului și nici chiar urmărirea obţinerii acestui folos de către inculpat (care poate acţiona în calitate de autor, instigator, complice).
–Instanţa să își formeze convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale. Provenienţa ilicită a bunurilor se prezumă relativ, în baza disproporţiei dintre veniturile licite și bunurile deţinute, precum și din alte probe sau indicii temeinice ce rezultă din dosar. Convingerea instanţei trebuie să fie deplină, în baza circumstanţelor cauzei, a unor fapte specifice, cu privire la faptul că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfășurate de persoana condamnată. Probele administrate nu trebuie să fie apte să conducă la condamnarea inculpatului și pentru aceste activităţi infracţionale (caz în care bunurile ar fi supuse confiscării speciale), ci e suficient să fie de natura a crea instanţei convingerea că bunurile provin din activităţi infracţionale.
Referitor la standardele de probă în materia confiscării extinse, în considerentele Deciziei nr. 356/2014, instanța de contencios constituțional a reținut că: „în contextul stabilirii faptului că prezumţia caracterului licit al dobândirii averii nu este o prezumţie absolută, caracterul relativ al acestei prezumţii nu determină o răsturnare a sarcinii probei, principiul actori incumbit probatio rămânând pe deplin aplicabil, (…). În doctrină, în privinţa sarcinii probei în materia confiscării, se arată că aceasta are trăsături specifice în sensul că se observă, pe de o parte, o „relaxare” în ceea ce priveşte proba faptelor specifice sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, iar, pe de altă parte, o „divizare” a sarcinii probei, cel în cauză având posibilitatea de a dovedi caracterul licit al bunurilor pe care le deţine. Curtea reţine, însă, că „relaxarea” se referă doar la probarea faptelor sau a actelor de natura celor care au atras condamnarea, art. 1182 alin. 2 lit. b) din Codul penal din 1969 stabilind că instanţa trebuie să îşi formeze convingerea că bunurile respective provin din activităţi infracţionale, fără a fi nevoie de pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru aceste fapte, şi nicidecum că această „relaxare” se referă la dovedirea caracterului ilicit al bunurilor dobândite”.
Activitătile infracţionale ale persoanei condamnate, din care trebuie să provină bunurile, pot fi de orice natură. Urmare a modificării legislative efectuate prin Legea 228/2020, nu mai este obligatoriu ca activităţile infracţionale (din care trebuie să provină bunurile persoanei condamnate) să fie de aceeași natură cu infracţiunea pentru care este acuzat inculpatul.
Articolul 15 al Directivei 2024/1260 – Confiscarea care nu se bazează pe o hotărâre de condamnare – apare ca o completare a dispozițiilor Directivei 2014/42, fiind stabilite mai multe ipoteze în care se va dispune confiscarea specială, chiar dacă în aceeași cauză nu va fi antrenată răspunderea penală.
Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite, în condițiile prevăzute la alineatul (2) de la prezentul articol, confiscarea instrumentelor, a produselor sau a bunurilor menționate la articolul 12 sau a produselor sau a bunurilor transferate unor terți, astfel cum se menționează la articolul 13, atunci când au fost inițiate proceduri penale, dar nu au putut fi continuate din unul sau mai multe dintre următoarele motive:
(a) boala persoanei suspectate sau acuzate;
(b) sustragerea persoanei suspectate sau acuzate;
(c) decesul persoanei suspectate sau acuzate;
(d) termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut în dreptul intern pentru infracțiunea relevantă este mai mic de 15 ani și a expirat după inițierea procedurilor penale.
Confiscarea în absența unei condamnări prealabile în temeiul articolului 15 al Directivei este limitată la cazurile în care, în absența circumstanțelor prevăzute la alineatul (1), ar fi fost posibil ca procedurile penale relevante să conducă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare penală cel puțin pentru infracțiunile de natură să genereze, direct sau indirect, beneficii economice substanțiale și la cazurile în care instanța națională are convingerea că instrumentele, produsele sau bunurile care urmează să fie confiscate provin din infracțiune sau sunt direct sau indirect legate de infracțiunea respectivă.
În ceea ce privește boala persoanei suspectate sau acuzate, în legislația națională nu există vreo prevedere care să permit confiscarea în ipoteza în care intervine suspendarea procesului penal în cursul urmăririi penale sau în cursul cercetării judecătorești. Nu există nicio dispoziție în legea națională care să pemită confiscarea în timp ce persoana acuzată este bolnavă iar procesul este suspendat. De lege lata, măsura confiscării se poate dispune numai în cazul reluării procesului penal în urma însănătoșirii suspectului sau inculpatului. În cazul în care starea sănătății suspectului sau inculpatului nu se ameliorează, intervenind decesul persoanei, confiscarea poate fi dispusă în temeiul art. 5491 C.proc.pen., subsecvent soluției de clasare dacă suspendarea a intervenit în cursul etapei investigative sau de către instanța de judecată în caz de încetare a procesului penal.
Conform paragrafului 30 al expunerii de motive din preambulul Directivei, ” Confiscarea ar trebui să fie posibilă atunci când nu este posibilă o condamnare definitivă din motive de boală, sustragere sau deces al persoanei suspectate sau acuzate. Confiscarea ar trebui să fie posibilă și în cazul în care termenele de prescripție prevăzute în dreptul intern pentru infracțiunile relevante sunt mai mici de 15 ani și au expirat după inițierea procedurilor penale. În astfel de cazuri, confiscarea ar trebui permisă numai atunci când procedurile penale ar fi putut conduce la o condamnare definitivă pentru o infracțiune în absența unor astfel de circumstanțe cel puțin pentru infracțiunile de natură să genereze, direct sau indirect, beneficii economice substanțiale și atunci când instanța are convingerea că instrumentele, produsele sau bunurile care urmează să fie confiscate provin din infracțiune sau sunt direct sau indirect legate de aceasta. În cazurile de boală și de sustragere, existența unor proceduri in absentia în statele membre ar trebui să fie suficientă pentru respectarea obligației de a permite o astfel de confiscare.
Sustragerea persoanei suspectate sau acuzate permite și la nivelul legislației interne dispunerea măsurii de siguranță a confiscării, existând posibilitatea desfășurării unei proceduri in absentiam.
Decesul persoanei suspectate sau acuzate pare că ar impune o modificare a cadrului normativ intern, deși legea națională prevede o asemenea posibilitate în măsura în care decesul intervine în cursul urmăririi penale, dispozițiile art. 5491 C.proc.pen. Reglementând o asemenea posibilitate în competența judecătorului de cameră preliminară.
De asmenea, chiar în condițiile legii actuale de procedură penală, dacă decesul persoanei acuzate intervine în cursul cercetării judecătorești, deși se dispune o soluție de încetare a procesului penal, instanța va putea dispune confiscarea specială, însă numai dacă în urma analizei materialului probator se va reține că inculpatul a săvârșit o faptă penală, nejustificată.
Dincolo de jurisprudența neunitară în această materie, reținând că măsura de siguranță a confiscării speciale nu presupune tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea unei infracțiuni, ci doar constatarea unei fapte penale nejustificate, credem că și instanța națională poate dispune confiscarea și ca soluție subsecventă încetării procesului penal în cazul în care intervine decesul inculpatului.
Cu referire la termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut în dreptul intern pentru infracțiunea relevantă este mai mic de 15 ani și a expirat după inițierea procedurilor penale, deși au existat unele controverse în practica instanțelor naționale, legiuitorul european impune în mod precis statelor membre, obligația de a dispune confiscarea, chiar dacă afost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.
Prin Ordonanța nr. 80/P/2022 din 20 iunie 2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcția Națională Anticorupție, au fost dispuse următoarele măsuri:
”1. Clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii de către inculpatul M. S. M., (…), a infracţiunii de de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. 1 Cod penal raportat la art.308 alin.1 Cod penal și art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 Cod penal și a art. 35 alin. 1 Cod penal (7 acte materiale).
2. Sesizarea judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului București-Secția I Penală cu propunerea de confiscare specială de la inculpatul M.S.M. a sumei totale de 2.812.900 lei (în echivalentul a 569.413 euro), existentă în subcontul bancar deschis în lei la UNICREDIT BANK, în dosarul nr. 80/P/2022, având denumirea: ANABI M.S.M, CONT IBAN LEI: RO61 ….., cu privire la care a fost instituită măsura sechestrului asigurător prin Ordonanța nr.409/P/2017 din 27.11.2019.
Pentru a dispune această soluție, procurorul a reținut în esență că, la data de 06.06.2022 a fost încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției cu inculpatul M.S.M
La data de 06.06.2022 a fost sesizat Tribunalul București cu acordul de recunoaștere a vinovăției.
Prin sentința penală nr.1436/21.12.2022, Tribunalul București – Secția I Penală, în temeiul art.485 alin.1 lit.b C.p.p. a respins acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție cu inculpatul M.S.M. în dosarul penal nr.80/P/2022.
Cu privire la analiza îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.480-482 C.p.p., instanța a reținut următoarele:
La termenul de judecată din data de 13.12.2022 apărătorii inculpatului au solicitat ca instanța să constate incidența prescripției răspunderii penale și să dispună pe cale de consecință motiv pentru care apreciază Tribunalul București că este necesar să se pronunțe asupra acestui aspect înainte de a analiza dacă din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului.
S-a constatat că legea penală mai favorabilă evaluată în mod global este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297/2018; și data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispozițiilor Ordonanței de Urgentță a Guvernului nr. 71/2022), deoarece art. 155 alin. 1 Cod penal, în forma în vigoare în acest interval de timp nu a reglementat nicio cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripție, făcând inoperanta prescripția specială, prescripția răspunderii penale fiind analizată prin raportare la termenele prevăzute de art. 154 Cod penal.
În raport de aceste termene, Tribunalul București a reținut că prescripția generală s-a împlinit față de inculpat, raportat la activitatea sa infracțională, relevant sub aspect temporal că inculpatul este acuzat că, în perioada septembrie 2009-noiembrie 2013, în calitate de Director General O…. România, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a pretins și ulterior a primit suma totală de 569.413 euro cu titlu de mită, de la reprezentanții unor firme din domeniul IT pentru ca în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu să pună la dispoziția acestora oferte de preț avantajoase privind produsele comercializate de O…. România, pentru ca respectivele societăți să se poată înscrie și participa la anumite licitații publice organizate, săvârșând o infracțiunie de luare de mită, în formă continuată, prev. de art, 289 alin. 1 C.pen. rap. la art. 308 alin. 1 C.pen. și art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic, art. 5 C.pen. și art. 35 alin. 1 C.pen. (7 acte materiale).
După înregistrarea solicitării de confiscare pe rolul instanței de primă jurisdicție, în urma repartizări aleatorii, a fost stabilit primul termen de judecată a cererii la data de 31 octombrie 2023,
Intimatul considerând confiscarea drept o sancțiune de drept penal, incidentă numai în cadrul instituției răspunderii penale, ceea ce presupune că ea poate fi dispusă doar dacă există un raport penal de conflict viabil.
Ca urmare a constatării incidenței prescripției răspunderii penale, raportul penal de conflict s-a stins definitiv.
Dispozițiile art. 107 alin. (3) C.pen: ”Măsurile de siguranță se iau față de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată” vizează situația în care s-a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, dar fie lipsește forma de vinovăție cerută, fie este incidentă vreuna dintre cauzele de neimputabilitate.
Aceste două situații sunt singurele în care poate fi luată o măsură de siguranță , fără aplicarea unei pedepse. Însă și în acest caz, tragerea la răspundere penală – chiar dacă se limitează la luarea unei măsuri de siguranță – trebuie să aibă loc în termenul de prescripție a răspunderii penale.
Prescripția răspunderii penale este o cauză care înlătură răspunderea penală – împrejurare cu efect extinctiv asupra raportului penal de conflict. Când pedeapsa principală nu poate fi aplicată, deoarece a expirat termenul defipt de lege pentru incidența prescripției răspunderii penale, este firesc ca și luarea măsurii de siguranță să fie imposibilă, a mai susținut apărătorul ales al intimatului. În situațiile în care legiuitorul a dorit expres să deroge de la acest principiu, al prescriptibilității tuturor sancțiunilor de drept penal, a reglementat expres aceste derogări.
Astfel, în cazul amnistiei, care la rândul său este o cauză de înlăturare a răspunderii penale, legiuitorul a precizat că actul de clemență nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță și a drepturilor persoanelor vătămate.
În cauză, prezumția de nevinovăție nu mai poate fi răsturnată, a mai susținut apărarea, deoarece intimatul MSM nu a cerut continuarea procesului penal.
Astfel, potrivit Deciziei CCR nr. 136/2021: ” atunci când procesul penal este soluționat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală], care în sine împiedică instanța să soluționeze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzația penală nu a fost soluționată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanțiale care au împiedicat soluționarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 din Codul de procedură penală, pentru a obține o soluție de achitare, care dă dreptul la despăgubiri.
Prezumția de nevinovăție este recunoscută și în Directiva 2014/42/UE, în preambulul căreia, la paragraful 15, se arată: ”Confiscarea instrumentelor și a produselor infracțiunilor sau a bunurilor cu o valoare care corespunde respectivelor instrumente sau produse ar trebui să fie posibilă, sub rezerva pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare pentru o infracțiune. O astfel de hotărâre definitivă de condamnare poate fi pronunțată în cadrul unor proceduri in absentia. În cazul în care confiscarea nu este posibilă pe baza unei hotărâri definitive de condamnare, ar trebui ca, în anumite condiții, să se poată totuși confisca instrumentele și produsele, cel puțin în cazurile de boală sau de sustragere a persoanei suspectate sau învinuite.”
În baza art. 4 din această Directivă: ”(1)Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a instrumentelor, a produselor sau a bunurilor a căror valoare corespunde unor astfel de instrumente sau produse, cu condiția să existe o condamnare definitivă pentru o infracțiune, care poate rezulta în urma unor proceduri in absentia.(2) În cazul în care confiscarea în temeiul alineatului (1) nu este posibilă, cel puțin atunci când o astfel de imposibilitate este rezultatul bolii sau al sustragerii persoanei suspectate sau învinuite, statele membre adopt măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor și a instrumentelor în cazurile în care au fost inițiate proceduri penale cu privire la o infracțiune care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar astfel de proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare în cazul în care persoana suspectată sau învinuită ar fi putut să compare în fața instanței.”
În virtutea principiului ”accesorium sequitur principale”, din moment ce pedeapsa principală este cea mai importantă sancțiune, eventualele celelalte sancțiuni, inclusiv măsurile de siguranță, în mod implacabil au soarta pedepsei principale, astfel că incidența prescripției răspunderii penale implică înlăturarea tuturor consecințelor (oricăror sancțiuni).
Acest punct de vedere rezultă din conținutul Deciziei CCR nr. 433/2017, conform căreia, ”Curtea reține că măsurile de siguranță, reglementate în titlul IV al părții generale a Codului penal, respectiv la art. 107-1121 din cuprinsul acestui cod, sunt sancțiuni de drept penal care, alături de pedepsele penale, completează categoria sancțiunilor penale necesare prevenirii fenomenului infracțional, aplicabile ca urmare a evidențierii, cu prilejul comiterii unor infracțiuni, a anumitor împrejurări din realitatea socială, aflate în raport de cauzalitate cu infracțiunile săvârșite care, dacă nu sunt combătute, pot determina săvârșirea unor noi infracțiuni.”
În concluzie, pentru asemenea argumente, intimatul MSM a solicitat respingerea propunerii de confiscare și ridicarea măsurii asiguratorii instituite.
Conform considerentelor încheierii pronunțate de Tribunalul București – Judecător de cameră preliminară la data de 28 noiembrie 2023 în dosarul nr.28808/3/2023, ” confiscarea este o sancţiune de drept penal, fiind reglementată de legea penală, însă nu este şi o sancţiune penală, în sensul larg cunoscut de „pedeapsă”.
O astfel de măsură de siguranţă, precum confiscarea specială, se dispune împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv.
Conform ordonanței înaintate judecătorului de cameră preliminară, anterior luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, procurorul de caz a dispus prin ordonanţă instituirea de măsuri asigurătorii motivat fie de necesitatea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare, fie pentru repararea pagubei produse prin infracţiune.
Sub aspect procedural, conform art. 5491 Cod procedură penală, în cazul în care procurorul a dispus clasarea cauzei și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranță a confiscării speciale, ordonanța de clasare, însoțită de dosarul cauzei, se înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului pentru introducerea contestațiilor împotriva soluției de clasare, prevăzute la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 Cod procedură penală sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă.
Așadar, judecătorul de cameră preliminară va stabili dacă este oportună confiscarea sumelor asupra cărora a existat anterior instituit sechestru, chiar în ipoteza în care în cauză nu au fost administrate probe, anterior intervenirii prescripției, care să configureze caracterul de faptă prevăzută de legea penală în condițiile cerute de lege pentru a se dispune confiscarea specială.
Privitor la confiscarea specială a sumelor de bani provenite din infracțiuni precum cele de evaziune fiscală sau de spălare de bani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit adesea în jurisprudența sa că măsurile de confiscare constituie o parte a unei politici de prevenire a infracțiunilor. De asemenea, Curtea a subliniat în jurisprudența sa că normele juridice comune la nivel european, și chiar la nivel universal, încurajează confiscarea bunurilor legate de infracțiuni grave precum corupția, spălarea banilor și infracțiuni de trafic de droguri, chiar și fără a fi necesară existența în prealabil a unei condamnări penale (cauza Gogitidze și alții împotriva Georgiei).
Prin urmare, în opinia judecătorului de cameră preliminară și în ipoteza clasării cauzei penale ca urmare a intervenirii prescripției faptelor reținute în sarcina intimatului M.S.M., va fi posibilă confiscarea specială a sumelor dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, întrucât aceasta operează în virtutea unui caracter eminamente preventiv, iar nu ca o sancțiune penală.
Judecătorul camerei preliminare constată că se impune confiscarea sumelor de bani primite de intimat, în contextul în care, în final, intimatul a fost de acord cu constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale cu privire la infracțiunea pentru care a fost inițial încheiat acordul de recunoaștere a vinovăției, soluția de clasare nefiind contestată inițial prin intermediul unei plângeri formulate în temeiul art. 340 Cproc.pen.
În ceea ce privește susținerea inculpatului în sensul că raportul de drept penal nu mai poate fi soluționat în cazul intervenirii prescripției răspunderii penale, motiv pentru care temeiul legal al măsurilor asiguratorii nu mai există, judecătorul o apreciază ca fiind nefondată, având în vedere următoarele argumente:
Prin infracțiune se înțelege fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, acestea fiind, așa cum arată și denumirea marginală a articolului de lege, și trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
Confiscarea specială reprezintă o sancțiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranță, care constă în transferul silit și gratuit al dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, în patrimoniul statului, întrucât, având în vedere legătura acestor bunuri cu fapta săvârșită, deținerea lor în continuare de către persoana în cauză prezintă pericolul săvârșirii unor noi infracțiuni.
Se deduce astfel intenția legiuitorului de a aplica măsura confiscării speciale și altor fapte prevăzute de legea penală decât celor care constituie infracțiuni.
Măsurile asiguratorii se pot lua pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire penală a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale. Ca atare, existența și justificarea măsurilor asiguratorii este strâns legată de temeiul dispunerii, respectiv în speța de față, de necesitatea garantării executării măsurii confiscării speciale, urmând soarta juridică a acestei măsuri.
Astfel, în situația în care legea prevede posibilitatea aplicării măsurii confiscării speciale și altor fapte prevăzute de legea penală decât celor care constituie infracțiuni, o atare situație permite și aplicarea măsurilor asiguratorii care au rațiunea de a garanta executarea confiscării speciale. O astfel de situație este și cea a intervenirii prescripției răspunderii penale.
Prin urmare, faptele presupus săvârșite de intimatul care a fost de acord cu constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale și nu a optat pentru o plângere împotriva soluției de clasare adoptate de procuror prin care putea cere continuarea procesului penal cu consecința, eventuală, a pronunțării unei soluții de clasare pe alt temei, sunt și rămân fapte prevăzute de legea penală, nejustificate, iar soluția de încetare a procesului penal ca urmare a constatării prescripției răspunderii penale, cu consecința neaplicării unei pedepse, nu este de natură a le transforma pe acestea în fapte neprevăzute de legea penală sau justificate.
Pe cale de consecință, judecătorul camerei preliminare apreciază că soluția de clasare pe temeiul prescripției răspunderii penale sub acest aspect, se menține, fiind susținută, de altfel, de întreg materialul probator administrat în cauză, judecătorul însușindu-și din acest punct de vedere modalitatea de coroborare a materialului probatoriu de către procuror, necontestat în final de intimat prin solicitarea de desființare a ordonanței de clasare și de modificare a temeiului pentru care a fost dispusă soluția de clasare.
Altfel spus, fără ca judecătorul de cameră preliminară să mai poată analiza dacă faptele investigate constituie infracțiuni, ca urmare a invalidării acordului de recunoaștere a vinovăției și a dispunerii unei soluții de clasare pe temeiul prescripției răspunderii penale, soluție neatacată de intimat, se va reține că inclusiv în cazul în care se dispune clasarea pentru că a intervenit prescripția răspunderii penale, dispozițiile legale obligă judecătorul să se pronunțe asupra măsurilor de siguranță.
Or, materialul probatoriu, analizat pe larg de către procuror atestă că faptele reținute în sarcina intimatului sunt prevăzute de legea penală și sunt nejustificate, fiind astfel îndeplinite condițiile pentru a opera măsura de siguranță a confiscării speciale.
Prin urmare, pentru luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, este suficient să se constate că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și este incidentă una dintre situațiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a) și f) din C. pen.
De altfel, în jurisprudența sa anterioară, instanța supremă a statuat în mod explicit că măsurile de siguranță ale confiscării speciale se dispun și în ipoteza în care a intervenit prescripția răspunderii penale, întrucât scopul lor este înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. Prescripția operează numai în ce privește răspunderea penală, iar nu și în ce privește măsurile de siguranță (Tribunalul Suprem, decizia nr. 614/1984).
Concluzia este susținută și de un argument normativ în vigoare, de ordin procesual, desprins din interpretarea dispozițiilor art. 5491 din C. proc. pen., referitoare la procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării. Dacă legiuitorul a reglementat posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a confisca bunuri în cazul dispunerii unei soluții de clasare de către procuror, rezultă a fortiori că instanța învestită cu judecarea cauzei poate dispune măsura de siguranță examinată, atunci când constată ea însăși că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege sub acest aspect.
În aceeași ordine de idei, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituțională a reținut că sechestrul este o măsură asiguratorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranță se pot lua și în situația în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (paragraful 16).
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza G.I.E.M. S.R.L. și alții împotriva Italiei – hotărârea din 28 iunie 2018 -, a concluzionat că măsurile de confiscare constituie pedepse în sensul art. 7 din Convenție. Această constatare, care este rezultatul unei interpretări autonome a noțiunii de pedeapsă, în sensul art. 7, determină aplicabilitatea acestei dispoziții, chiar și în absența unei proceduri penale în sensul art. 6 (paragraful 233).Chiar și în cazul unei decizii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenției prescripției, măsura confiscării poate fi pusă în aplicare numai în cazul în care se demonstrează că au fost întrunite atât elementul material, cât și elementul subiectiv al infracțiunii (paragraful 245).
În cauza de față, sunt realizate condițiile anterior expuse pentru admiterea propunerii de confiscare specială, de vreme ce, pe de o parte, prescripția generală înlătură doar răspunderea penală a intimatului, nu și caracterul penal al faptei investigate. Pe de altă parte, măsura este necesară deoarece rezultă că sumele de bani ce au intrat în patrimoniul intimatului, nu au avut la bază tranzacții licite, ci au reprezentat prețul unei înțelegeri prohibite de legea penală.”
Art. 16 al Directivei 2024/1260 reglementează o modalitate absolut nouă a confiscării, aspect care va genera cu siguranță dificultăți de implementare în legislația internă.
Conform art. 16 – Confiscarea averilor nejustificate în legătură cu desfășurarea unor activități infracționale – Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite, atunci când, în conformitate cu dreptul intern, nu se pot aplica măsurile de confiscare prevăzute la articolele 12-15, confiscarea bunurilor identificate în contextul unei investigații referitoare la o infracțiune, cu condiția ca o instanță națională să aibă convingerea că bunurile identificate au fost obținute din activități infracționale desfășurate în cadrul unei organizații criminale și că respectivele activități infracționale sunt de natură să genereze, direct sau indirect, beneficii economice substanțiale.
(2) Atunci când se stabilește dacă bunurile menționate la alineatul (1) ar trebui confiscate, se ține seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv de probele disponibile și de faptele specifice, care pot include faptul că:
(a) valoarea bunurilor este în mod substanțial disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei afectate;
(b) nu există nicio sursă legală plauzibilă a bunurilor respective;
(c) persoana afectată are legături cu persoane asociate unei organizații criminale.
(3) Alineatul (1) nu aduce atingere drepturilor terților de bună credință.
(4) În sensul prezentului articol, noțiunea de „infracțiune” include infracțiunile menționate la articolul 2 alineatele (1)-(3) atunci când respectivele infracțiuni sunt pasibile de o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puțin patru ani.
(5) Statele membre pot prevedea că confiscarea averilor nejustificate în conformitate cu prezentul articol se dispune numai în cazul în care bunurile care urmează să fie confiscate au fost indisponibilizate anterior în contextul unei investigații referitoare la o infracțiune săvârșită în cadrul unei organizații criminale.
Este pentru prima dată în istoria reglementărilor europene când se legiferează o modalitate de confiscare extinsă în absența unei soluții de condamnare, modalitatea de confiscare fiind condiționată de imposibilitatea aplicării unui alt model de confiscare dintre cele reglementate de art. 12 -15 din Directivă.
Și acest caz de confiscare are în vedere situațiile în care procesul se încheie altfel decât prin pronunțarea unei soluții de condamnare, statele membre având totuși marjă destul de largă în a reglementa la nivel intern mai multe condiții restrictive pentru incidența acestei modalități de confiscare.
Credem că limita oferită cu titlu exemplificativ la alin. (5), respectiv confiscarea în baza acestui temei doar a bunurilor indisponibilizate anterior în contextul unei investigații referitoare la o infracțiune săvârșită în cadrul unei organizații criminale, are în vedere o măsură asiguratorie dispusă asupra unui bun individual determinat, cum ar fi spre exemplu un sechestru asupra unui autoturism. Desigur că la nivel intern, instanța supremă a statuat posibilitatea instituirii unor măsuri asiguratorii și în absența identificării unor bunuri, respectiv până la concurența valorii probabile a prejudiciului material provocat de activitatea infracțională, însă o asemenea măsură dispusă într-un dosar in vederea identificării ulterioare și indisponibilizării de bunuri mobile sau imobile, nu ar putea justifica dispunerea unei măsuri de confiscare întemeiate pe art. 16 al Directivei.
Ca urmare a faptului că legislațiile celor mai multe state nu conțin un cadru corespunzător de reglementare a acestei modalități de confiscare, legiuitorul european oferă și o enumerare exemplificativă a criteriilor care pot fi avute în vedere de autoritatea judiciară în dispunerea unei asemenea confiscări extinse.
III. O noutate a reglementării europene – situație victimei în contextul executării confiscării
Conștient pe deplin că activitățile infracționale cauzatoare de prejudicii impun dispunerea unor măsuri extrem de energice, legiuitorul european are totuși în vedere că în cauzele în care sunt cercetate infracțiuni de rezultat, pot exista și constituiri de parte civilă, fiind necesară o intervenție normativă, tocmai pentru a în contextul unei extinderi a ariei de incidență a confiscării, să nu se ajungă la o imposibilitate de reparare a prejudiciului cauzat persoanelor vătămate.
Astfel, conform art. 18 alin. 1 al Directivei 2024/1260: ”Statele membre iau măsurile adecvate pentru a se asigura că, atunci când, în urma săvârșirii unei infracțiuni, victimele formulează pretenții împotriva persoanei care face obiectul unei măsuri de confiscare prevăzute în prezenta directivă, astfel de pretenții sunt luate în considerare în cadrul procedurilor relevante de urmărire, indisponibilizare și confiscare a activelor.”
Tot cu caracter de noutate, Directiva impune statelor membre obligația de a permite autorităților competente responsabile de investigațiile privind urmărirea activelor în temeiul articolului 4 să furnizeze, la cerere, autorităților responsabile cu luarea deciziilor referitoare la pretențiile de restituire și de despăgubire sau cu executarea unor astfel de decizii, orice informații privind activele identificate care ar putea fi relevante în scopul unor astfel de pretenții. De asemenea, statele membre pot permite autorităților competente responsabile de investigațiile privind urmărirea activelor în temeiul articolului 4 să furnizeze astfel de informații fără formularea unei astfel de cereri.
Dacă în reglementarea Directivei 2014/42, statele membre aveau obligația de a adopta acele măsuri necesare pentru a se asigura că executarea măsurii de confiscare nu împiedică victimele să obțină despăgubiri în baza pretențiilor formulate, Directiva 2024/1260 impune statelor membre să nu aducă atingere drepturilor victimei de a obține despăgubiri.
Victimei infracțiunii i se recunoaște o veritabilă prioritate în faza executării silite. Conform art.18 alin. (5) din Directiva 2024/1260: ”Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că executarea măsurilor de confiscare prevăzute în prezenta directivă nu aduce atingere drepturilor victimelor de a obține despăgubiri. Statele membre pot decide să limiteze astfel de măsuri la situațiile în care activele legale ale autorului infracțiunii nu sunt suficiente pentru a acoperi valoarea totală a despăgubirii.”
În condițiile transpunerii acestei dispoziții în legislația internă, executarea măsurii confiscării va fi exercitată alpături de executarea debitului cuvenit creditorului parte civilă.
Conform art. 220 alin. 15 C.proc.fisc.:Dacă asupra aceloraşi bunuri ale debitorului au fost pornite executări silite de către un executor judecătoresc şi un organ fiscal de executare silită, la cererea persoanei interesate sau a oricăruia dintre executori, instanţa judecătorească competentă dispune conexarea executării silite, în condiţiile prezentului articol. Dispoziţiile art. 654 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă, republicat, sunt aplicabile în mod corespunzător”.
În urma conexării celor două executări silite, cele două creanțe (confiscarea sumei de bani si despăgubirile acordate persoanei vătămate prin admiterea acțiunii civile) vor fi executate conform ordinii statonicite în art. 865 C.proc.civ.. Aceste dispoziții stabilesc ordinea de preferinţă a distribuirii sumelor rezultate din urmărirea silită în măsura în care, în cadrul aceleiaşi executări silite, s-au efectuat cheltuieli sau au rezultat creanţe de natură diferită care sunt imputabile debitorului urmărit. Această ordine de preferinţă, are drept scop ocrotirea anumitor creanţe din considerente de ordin umanitar sau social-economic.
Deci, în cadrul normativ actual, executarea silită pornită de partea civilă nu va fi blocată, dar poate fi substanțial afectată prin executarea confiscării, creditorul fiscal având prioritate.
În măsura în care legiuitorul național va transpune Directiva 2024/1260, ordinea de prioritate va trebui modificată, organul de executare urmând a da prioritate eliberarii sumei datorate creditorului parte civilă.
Legiuitorul național are însă posibilitatea de modifica o asemenea ordine de prioritate, dacă o asemenea normă ar aduce o gravă atingere intereselor privind executarea confiscărilor. Limitarea ordinii de prioritate ar putea opera în ipoteza în care toate activele debitorului nu ar fi îndestulătoare pentru acoperirea crențelor rezultate din confiscare sau despăgubiri.
Prin urmare, dacă în cazul formelor de confiscare reglementate de art. 12 – 15 din Directiva 2024/1260, se poate susține o continuitate in reglementare, în cazul modelului de confiscare reglementat de art. 16 al Directivei, caracterul de noutate poate genera anumite dificultăți în pocesul de transpunere în legislația internă.
IV. Confiscarea în absența condamnării în alte sisteme juridice
Confiscarea fără condamnare (NCB, Non-conviction based), numită și confiscare civilă în Canada, reprezintă un remediu legal conceput pentru a recupera veniturile obținute și instrumentele folosite în activitatea ilegală.
Canada a adoptat pentru prima dată acest tip de confiscarea în 2001, iar acum există nouă jurisdicții în Canada care au astfel de legi, diviziunea constituţională de competențe atribuind plenitudinea de jurisdicție în materie civilă, jurisdicțiilor subnaționale.
Canada a adoptat abordarea americană in rem, ceea ce înseamnă că acțiunea este introdusă în fața instanței civile împotriva bunului confiscat, nu împotriva persoanei care ar avea proprietatea bunului respectiv. Drept urmare, în fața instanței canadiene cazurile pot avea nume neobișnuite, cum ar fi Ontario (procuror general) v. 232.405 USD în moneda canadiană.
Acest tip de cauze sunt soluționate independent de cauzele de drept penal, care sunt introduse împotriva persoanelor fizice; legea penală are ca obiect de reglementare o interdicție.
În 2009, cea mai înaltă instanță din Canada a decis că această măsură a confiscării civile este constituţională, găsindu-şi scopul dominant în anihilarea oricărui profit obținut prin infracţiune și în indisponibilizarea resurselor pentru finanțarea unei posibile viitoare infracțiuni.
Hotărârea a fost pronunțată de cea mai înaltă instanță din Canada în anul 2009 într-o cauză privind narcoticele ilicite schimbate în numerar pe stradă, respectivul numerar reprezentând un venit.
Cauzele de acest gen sunt aduse în fața unei instanțe de drept civil, judecătorul având competența să cerceteze titlul cu care bunul este reținut. Dacă titlul a fost generat prin infracțiune, instanța este împuternicită prin lege să desființeze acel titlu.
Legea canadiană permite instanței civile să renunțe la proprietatea statului, în cazul în care această proprietate poate fi pusă la dispoziție, printre altele, pentru compensarea victimei. Instrumentele folosite în activități ilicite pot fi, de asemenea, confiscate, deși instanța are un motiv ușor diferit pentru confiscarea lor. Un instrument este considerat tot o proprietate care face posibilă comiterea unei infracțiuni.
Instanța civilă trebuie să examineze utilizarea bunului: respectiv să stabilească dacă acest bun nu este confiscat, va fi folosit din nou sau un asemenea risc nu există.
Legea privind confiscarea civilă conferă instanței competența de a refuza emiterea unui ordin care în mod evident nu ar fi în interesul justiției. Instanța poate în continuare să refuze sau să limiteze măsura confiscării dacă rezultatul ar fi vădit dur sau inechitabil. De exemplu, o proprietate foarte valoroasă ar putea fi implicată într-un caz infracțiune minoră și instanța ar putea refuza să emită o ordonanță de confiscare în absența unei condamnări.
Într-un caz relativ recent, legat de un grup infracțional format din motocicliști, Curtea de apel din Columbia Britanică a examinat constituționalitatea dispozițiilor privind confiscarea civilă din Canada.
În 2007 a fost inițiată o procedură împotriva unui club din Nanaimo, Columbia Britanică, club care aparținea unei organizații extrem de cunoscute: Hells Angels Motorcycle Club (H.A.M.C.), un grup de notorietate nu doar la nivel local. Alte două cluburi H.A.M.C., în Vancouver și Kelowna, au fost implicate ulterior în proces.
La judecarea cauzei sus-menționate, au fost prezentate probe cu privire la H.A.M.C. La momentul procesului, existau aproximativ 463 de condamnări pronunțate față de membrii acestui grup, grup compus din aproximativ 6000 de membri în 56 de țări.
Promovarea la „membru cu drepturi depline” trebuie să fie aprobată de toți membrii organizației.
Oricine care s-a alăturat sau a ales să lucreze cu orice agenție de aplicare a legii nu este eligibil pentru calitatea de membru. La întâlnirile regionale, naționale și internaționale, membrii discută despre procedurile de crimă organizată și despre activitățile bandei de motocicliști rivale.
Membrii fac, de asemenea, schimb de informații și contribuie la fondurile de apărare pentru membrii care se confruntă cu acuzații penale.
Litigiul în acest caz a fost extins și lung. În 2007, un ordin de indisponibilizare (numit ordin de conservare provizoriu) a fost obținut pentru primul clubhouse. Ulterior, pentru unele bunuri au fost ridicate măsurile asiguratorii (fiind restituite o parte din motocicletele sechestrate inițial), fiind luate și alte măsuri (fiind sechestrate încă două clubhouse-uri).
Procedura premergătoare procesului a fost descrisă de judecătorul instanței civile de primă jurisdicție, drept o „mlaștină procedurală” și majoritatea măsurilor au fost puternic contestate.
Pe parcursul unui proces prelungit, avocații au contestat dovezile prezentate. În cele din urmă, după unsprezece ani de litigii, în 2020, judecătorul de fond a emis o hotărâre de 327 de pagini și a ordonat ca imobilele cu destinația de club să fie restituite grupări de motocicliști.
Potrivit judecătorului de fond, legea impunea dovedirea tendinței de a comite infracțiuni. Judecătorul a constatat că efectul prevederii legislative privind confiscarea civilă a fost de a suprima, incrimina și pedepsi infractorii, respectiv o materie rezervata dreptului penal, în care trebuie să fie aplicate standardele de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă, spre deosebire de standardul de probă specific procesului civil al balanţei probabilităţilor.
Constatările judecătorului privind probele și constituționalitatea prevederilor confiscării civile au fost anulate ferm în 2023 de Curtea de Apel. Acea instanță a hotărât că scopul reglementării confiscării civile este privarea de proprietate și descurajarea activitățile ilegale viitoare.
Curtea de Apel a anulat, de asemenea, concluziile probatorii ale judecătorului de fond, criticând refuzul acestuia de a admite anumite probe și aplicarea de către acesta a unui nivel necorespunzător de ridicat al standardului de probă.
Extrem de relevante și pentru orientarea legislativă de la nivelul Uniunii Europene sunt considerentele instanței de control judiciar care a atras atenția asupra mai multor aspecte de fapt, reținând că:
– aceste cluburi reprezentau un spațiu sigur în care bandele de motocicliști proscriși puteau planifica infracțiuni viitoare, folosind adesea strategii de împiedicare a aflării adevărului, beneficiind de un spațiu adecvat pentru a discuta activitățile în tăcere, fără riscuri de a fi auziți sau detectați de poliție;
– cluburile stocau informații asupra agenților și informatorilor, din nou cu scopul de a evita investigațiile viitoare. Clădirile au fost dotate cu măsuri de prevenire a supravegherii sau monitorizării de către poliție;
– cluburile aveau o înclinaţie spre secret;
– mulţi membri ai clubului au fost implicați în crimele anterioare și i-au angajat pe alții pentru comite infracțiuni și acte de violență. În sfârșit, cluburile au întărit prezența bandei de motocicliști în teritoriu, o prezență susținută și de tendința de a se angaja în comiterea actelor de violenţă.
Curtea de Apel a emis ordine de confiscare împotriva celor trei cluburi ale organizației Hells Angels Motorcycle Club (H.A.M.C.).
Judecătorul de fond a respins proba cu expertiza unui investigator cu experiență în crima organizată și apoi a constatat că nu există dovezi suficiente pentru a susține confiscarea.
În decizia din 2023, Curtea de Apel a anulat soluția instanței de primă jurisdicție și a clarificat legea.
Clubul de motocicliști a solicitat permisiunea de a contesta această decizie, însă Curtea Supremă din Canada a hotărât că măsura confiscării civile este constituțională.
O altă soluție relevantă pentru sistemul de common law este hotărârea pronunțată în Noua Zeelandă în cauza Comisarul de poliție v. Richardson.
Conform acestei decizii, o grupare de motocicliști cunoscută sub numele de „Head Hunters” s-a confruntat cu o procedură de confiscare a clubului în care își desfășura activitatea de lângă orașul Christchurch.
În Noua Zeelandă, acţiunea este intentată de poliţie, care în speţă a prezentat dovezi cu privire la faptele în care s-au implicat cei din grupare ”Head Hunters” – jocurile ilegale de noroc și vânzarea de metamfetamine.
Conform probatoriului, grupul de motocicliști vindea doar droguri, dar, la fel ca H.A.M.C. din Canada, a „taxat” și alți traficanți de droguri care operau în zona lor de activitate.
Spre deosebire de litigiul canadian la care ne-am referit anterior, poliția a putut să aducă probe suficiente pentru instanță, urmărind veniturile obținute din activități infracționale de la obținerea acestora până la investirea lor renovarea clubului.
