Articol de VIOREL MESCA, avocat ROVIGO SPRL, FILIALA BRASOV
Nota prealabila: prezentele consideratii sunt circumscrise problematicii avute in vedere de colegii de la Biris Goran SCA in articolul publicat in ziarul Capital, pag. 28.
A permite imixtiunea autoritatilor fiscale in modul de derulare a contractelor asumate de contribuabilii platitori de impozit pe profit, și anume majorarea din oficiu a bazei impozabile cu sumele reprezentand contravaloarea penalitatilor de intarziere pe care, conform contractului incheiat cu partenerul comercial, contribuabilul ar fi fost indreptatit sa le perceapa, presupune deschiderea de către legiuitorul roman a unei adevarate „cutii a Pandorei”, de natura a infrange flagrant dispozitii constitutionale (libera initiativa in exercitarea unei activitati economice, ca o componenta primordiala a libertatii economice, valoare statuata de art. 45 din legea fundamentala) si legale (principiul libertatii contractuale prevazut expres de art. 1169 Cod Civil, principiile relativitatii si opozabilitatii efectelor contractului reglementate de art. 1280 si 1281 Cod Civil).
Principiul libertatii contractuale reprezinta, din punct de vedere economic, una dintre premisele de baza ale liberei concurente intre agentii economici si este completat, in mod logic si necesar, de principiul fortei obligatorii a contractelor. Acordul de vointa al partilor reprezinta factorul primordial al incheierii contractului, partile posedand, in lumina Codului Civil, libertatea de a incheia și derula contracte, evident, cu conditionarile prevazute de viata sociala („ordinea pubica si bunele moravuri”) si de normele legale.
Libertatea contractuala se exprima nu doar prin libertatea partilor de a decide incheierea unui contract, ci si prin recunoasterea dreptului acestora de a alege forma contractului si de a-i stabili continutul, pentru incheierea sa valabila fiind suficient acordul de vointa al partilor.
Astfel inteles, ca o manifestare a libertatii individului, contractul va pastra intotdeauna, din punct de vedere juridic, doua trasaturi esențiale, definitorii in privinta efectelor pe care le creeaza fata de terti: (i) relativitatea efectelor contractului si (ii) opozabilitatea efectelor contractului. Așadar, contractul este opozabil tertilor – in speta, autoritatilor fiscale – care nu pot, insa, aduce atingere drepturilor si obligatiilor nascute din contract.
Persoanele straine de contract (“penitus extranei”, determinate prin excludere fata de sfera notiunii de parti contractante) se pot prevala de efectele contractului, insa fara a avea dreptul de a cere executarea lui (art. 1281 Cod Civil). Daca pentru parti, contractul reprezinta un act juridic, pentru terti apare drept o realitate sociala, un simplu fapt juridic fata de care acestia se raporteazain conformitate cu rigorile principiului opozabilitatii.
Dincolo de ratiunile pentru care clauzele unui contract sunt obligatorii in raporturile dintre parti, pot exista si alte ratiuni pentru care un contract urmeaza a fi executat altfel de cum au prevazut initial partile, insa in cadrul limitelor legale, trasate de Codul Civil. In materie comerciala, astfel de ratiuni pot rezida fie in schimbarea imprejurarilor avute in vedere la incheierea contractului, fie in considerente de ordin subiectiv, legate de interesul creditorului de a mentine raporturile contractuale cu un partener contractual ce nu-si poate onora, la un anumit moment, obligatiile de plata – ex.: politica societatii creditoare a obligatiei neexecutate nu este de a actiona in sensul penalizarii imediate a partenerului contractual, apreciind, in funcție de istoricul relatiilor comerciale dintre parti, ca interesele companiei legate de derularea in continuare a parteneriatului cu acel debitor (fie si numai interese legate de imagine, de notorietate) sunt superioare celui de a percepe penalitatile decurgand din neindeplinirea – izolata – a unei obligatii care poate nici nu este apreciata ca esentiala in derularea contractului.
Desi de necontestat ca realitate sociala, faptul ca intarzierea in efectuarea platilor a devenit atractiva din punct de vedere financiar pentru debitori (datorita dobanzilor mici sau inexistente aplicate pentru intarzierea in efectuarea platilor) nu poate conduce la adoptarea de catre autoritatile statului a unor masuri de natura a suprima dreptul subiectiv de apreciere a creditorului cu privire la posibilitatea de a se prevala (sau nu) de clauzele ce permit sancționarea partenerului contractual. De altfel, si preocuparile manifestate la nivelul Uniunii Europene pentru a descuraja această tendinta de intarziere in efectuarea platilor au in vedere adoptarea „de proceduri de acțiune rapide și eficiente pentru creditor” si impunerea pentru statele membre a obligatiei de a garanta ca, in cadrul unor tranzactii comerciale intre intreprinderi, creditorul este indreptatit (nicidecum obligat!) sa perceapa dobanda pentru efectuarea cu intarziere a platilor” – a se vedea expunerea de motive a Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European si a Consiliului din data de 16.02.2011.
A admite contrariul, presupune, in ultima instanta, a admite atingerea grava a libertatii economice, valoare statuata in art. 45 din Constitutia Romaniei, potrivit careia accesul liber al persoanei la o activitate economica, libera initiativa si exercitarea acestora in conditiile legii sunt garantate.
Apreciez ca, intr-o societate democratica, bazata pe economia de piata si libera initiativa, argumentele mai sus expuse nu pot fi combatute nici macar prin invocarea unui prejudiciu adus bugetului de stat, ca urmare a pasivitatii-neglijentei-refuzului creditorului, ce poseda o creanta certa si exigibila, de a exercita drepturile si actiunile impotriva debitorului – repere proprii acțiunii oblice in Dreptul Civil – ipoteza ce ar presupune, oricum, ca o instanta de judecata legal investita, si nu autoritati ale administratiei publice, sa se pronunte asupra unor pretentii de aceasta natura.
In plus fata de aceste considerente, in transarea problematicii supuse analizei, nu excludem, de plano – strict in ceea ce priveste libertatea creditorului de a aprecia daca isi exercita sau nu dreptul de creanta – incidența prevederilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, act normativ care face parte din dreptul intern, ca urmare a ratificarii Conventiei de catre Romania, prin Legea 30/18 mai 1994. Textul mentionat prevede ca orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale si ca nimeni nu poate fi ingradit in exercitarea acestui drept, decat in anumite conditii.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a creat in jurisprudenta sa o notiune autonoma specifica sistemului Conventiei, explicand (hotararea Gasus – impotriva Olandei din 23 februarie 1995) ca notiunea de bun reglementata de art.1 al Protocolului are o semnificatie autonoma si, in mod evident, nu se limiteaza numai la proprietatea unor bunuri corporale, anumite alte drepturi si interese care constituie active putand fi considerate drepturi de proprietate si deci bunuri in sensul acestei dispozitii, notiunea de bun referindu-se astfel la orice valoare valoare patrimoniala, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu continut economic.
