Articol de avocat dr. Alina Leția (foto), Managing Partner, SPARL Leția & Perețianu
În societatea modernă, activitatea jurnalistică, presa în general și jurnaliștii în special, reprezintă un garant al democrației. Zilnic, de nenumărate ori, auzim, citim, analizăm, comentăm știri scrise de ziariști, ne formăm opinii despre oameni, locuri, evenimente în funcție de cele scrise de ei.
Dar, libertatea de exprimare, oricât de esențială ar fi într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este instanța europeană care a creat o adevărată jurisprudență referitoare la libertatea de exprimare a jurnaliștilor și care a subliniat în repetate rânduri că exercițiul libertății de exprimare presupune „îndatoriri și responsabilități” .
În plus, poate fi supus unor „formalități, condiții, restricții sau sancțiuni”, ceea ce semnifica recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite ingerințe în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie însă să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, adică să fie previzibile și accesibile, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică și să îndeplinească cerința proporționalității, ceea ce presupune un balans între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul general și protejarea dreptului individual.
Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Dreptrurilor Omului prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor și responsabilităților” de care sunt ținuți ziariștii, în exercitarea activității lor.
În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a decis că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții private” .
Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate care fac afirmații denigratoare, dacă aceste afirmații reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință.
Presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public
Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.
Legat de acest aspect, instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă, protecția oferită de Convenție ziariștilor, în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații abile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
Astfel, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt:
– calitatea și funcția persoanei criticate,
– forma/stilul și contextul mesajului critic,
– contextul în care este redactat articolul,
– interesul public pentru tema dezbătută
– buna-credință a jurnalistului,
– conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice și raportul dintre ele,
– doza de exagerare a limbajului folosit,
– natura și severitatea sancțiunii aplicate ,
– motivarea hotărârii jurnalistului cu privire la afirmațiile sale.
În concluzie, este greu pentru un jurnalist care dezbate probleme de interes public, care critică conduita unor funcționari publici ori politicieni să fie echidistant, elegant în exprimare, mai ales atunci când informațiile ori ideile pe care trebuie să le transmită ofensează, șochează sau deranjează.
Astfel, rolul presei nu este unul tocmai ușor în societatea contemporană. Pe de o parte, joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o societate democratică, având sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general, iar pe de altă parte nu trebuie să depășească anumite limite în exprimare, limite care țin în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt.
Sursă: Curtea CEDO, cauza nr.114/95, Dalban c. României, hotărârea din 28 septembrie 1999, parag. 49, Curtea CEDO, cauza nr. 45672/99, Sabou și Pârcălab c. României, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea EDO, cauza 33348/96, Cumpănă și Mazăre c. României, Recueil 2004
