Articol de Laura Gîlcevescu, Avocat Partener, Cabinet Avocat Laura Gîlcevescu
Prezenta analiză pornește de la cazurile concrete întâlnite în practica avocațială de zi cu zi și a fost generată de curiozitatea și uimirea pe care subsemnata am încercat-o văzând dinamica, juridică și psiho-emoțională, a relațiilor copii – părinți și respectiv foști soți.
Ca avocat specializat în mod preponderent în litigii comerciale și civile, cauzele referitoare la relațiile de familie nu m-au preocupat în mod deosebit, mai cu seamă având în vedere faptul că legislația în acest domeniu nu este într-atât de vastă încât să justifice o abordare extinsă. Discutăm în acest domeniu despre două reglementări și anume Codul civil – articolele 258 până la 534 și despre Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, iar în cazuri izolate și despre Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice.
Interesul pentru acest domeniu mi-a fost trezit de o speță, extrem de simplă la prima vedere, care a pornit cu o acțiune civilă având ca obiect exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul. Părintele nerezident era lipsit de o perioadă semnificativă de timp de posibilitatea de a avea orice contact cu minorul datorită faptului că părintele rezident, la care locuia copilul, refuza să permită orice lagătură cu minorul, izolându-l complet de părintele nerezident.
Am asistat cu surprindere la un abuz pe care nu l-aș fi crezut posibil: refuzul obstinat, nejustificat prin absolut niciun fapt obiectiv și exercitat cu încălcarea evidentă a legii, al părintelui rezident la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii.
Concret, după ce părintele nerezident a introdus cererea având ca obiect exercitarea dreptului de a avea legături personale cu minorul (pe care nu îl vazuse de aproximativ 1 an) și stabilirea unui program de vizitare, părintele rezident prin întâmpinarea formulată s-a declarat de acord cu cererea.
Atât că, până la soluționarea cererii pe fond și având în vedere faptul că atașat întâmpinării, părintele rezident a formulat și o cerere reconvențională de divorț, cauza s-a amânat iar programul de vizitare nu a putut fi pus în practică, după care a intervenit starea de urgență iar cauza a fost suspendată de drept prin Decretul 195/16.03.2020.
Părintele nerezident a formulat cerere de ordonanță președințială prin care a solicitat stabilirea unui program provizoriu de vizitare a minorului. Ordonanța președințială a fost admisă de instanță.
Am constatat că executarea acestei hotărâri provizorii este în mod real imposibilă în practică, aceasta depinzând în mod exclusiv de voința părintelui rezident, care sub justificarea că minorul nu dorește legătura cu părintele nerezident, este liber să refuze executarea.
Este inutil a descrie propriile sentimente de frustrare încercate atunci când deși am obținut o soluție favorabilă, aceasta în realitate rămâne un câștig golit cu totul de conținut, întrucât partea beneficiară a acestei soluții favorabile, nu își putea totuși realiza dreptul solicitat.
Însă de o gravitate extremă consider că este imposibilitatea obiectivă de a executa silit drepturi legal obținute și garantate prin întregul sistem judiciar și de asemenea pasivitatea nescuzabilă a actorilor din domeniul asistenței sociale. În mod egal, de aceeași gravitate și cu efecte pe termen lung este și lipsa totală de protecție a minorului împotriva abuzurilor parentale; cu toate denumirile pompoase și cu tot aparatul administrativ de stat în acest domeniu, realitatea demonstrează pe de-o parte că mecanismul statal este total neputincios în ceea ce privește protecția efectivă a minorului, iar pe de altă parte că de fapt principalii abuzatori ai minorului sunt chiar părinții acestuia.
Conform Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în situația în care părintele rezident refuză executarea unei hotărâri judecătorești privind minorul, fără ca părintele nerezident să poată fi acuzat de vreun abuz împotriva acestuia ci doar pentru satisfacerea unui orgoliu personal, într-o primă fază părintele rezident este consiliat de către un asistent social, care poate recomanda ședințe de tratament psihologic. Aceasta pentru că, la nivel teoretic, instituțiile care realizează servicii de asistență socială sunt familiarizate cu psihologia atât a adultului cât și a minorului și cunosc bine efectele devastatoare ale alienării parentale asupra dezvoltării psiho-emoționale a copilului.
Atât că Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului generează și întreține confuzia care caracterizează întregul sistem judiciar; astfel că a creat la nivel centralizat direcții de asistență socială și privind protecția copilului (DGASPC-urile) iar la nivel local serviciile de asistență socială, primele în cadrul prefecturilor iar cele din urmă în cadrul consiliilor locale. Nimeni nu poate spune cu precizie ce atribuții are una și ce atribuții are cealaltă astfel că, în dulcele stil clasic românesc, aceste două autorități sunt libere să paseze de la una la cealaltă responsabilitățile în ceea ce privește minorul.
Practic, în situatia de fapt descrisă, părintele nerezident are posibilitatea următoarelor demersuri:
- Să solicite consilierea părintelui rezident și a minorului în vederea stabilirii de legături personale cu minorul, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (4) din Legea 272/2004, potrivit cu care: ”Pentru restabilirea și menținerea relațiilor personale ale copilului, serviciul public de asistență socială și, după caz, direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului București au obligația de a oferi consiliere, acordată de specialiști atât copilului, cât și părinților săi, la solicitarea acestora”.
După cum se poate observa, textul de lege nu rezolvă confuzia între atribuțiile celor două instituții, neprecizând ce înseamnă în practică acel după caz la care se referă; se naște întrebarea care ar fi acel caz care atribuie competența uneia sau alteia dintre cele două instituții (DGASPC sau serviciul de asistență socială din cadrul consiliului local).
- Să solicite monitorizarea relațiilor personale cu minorul, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin. (5) din Legea 272/2004, potrivit cu care: ”În cazul în care unul dintre părinți împiedică sau afectează în mod negativ legăturile personale ale copilului cu celălalt părinte, prin nerespectarea programului stabilit de instanță sau convenit de părinți, celălalt părinte poate cere serviciului public de asistență socială sau, după caz, persoanelor cu atribuții de asistență socială în circumscripția căruia se află locuința copilului, să monitorizeze relațiile personale cu copilul pentru o durată de până la 6 luni”.
Trecând peste lipsa de claritate a textului în ceea ce privește atribuțiile celor două instituții, alin. (6) al articolului redat prevede, parcă pentru a face înțelegerea și mai dificilă, că: ”Monitorizarea permite reprezentanților serviciului public de asistență socială sau, după caz, persoanelor cu atribuții de asistență socială, să asiste la preluarea copilului de către părintele la care nu locuiește în mod statornic, la vizitele efectuate la domiciliul copilului de către părintele care nu locuiește cu acesta, precum și la înapoierea copilului de către părintele care nu locuiește cu acesta. Totodată, monitorizarea permite reprezentanților serviciului public de asistență socială sau, după caz, persoanelor cu atribuții de asistență socială să asiste și în timpul găzduirii copilului de către părintele la care copilul nu locuiește în mod obișnuit, dacă instanța judecătorească a dispus monitorizarea printr-o sentință definitivă. Dispozițiile tezei a II-a se aplică în mod corespunzător și în situația prevăzută la alin. (1) lit. g)”.
Sintagma dacă instanța judecătorească a dispus monitorizarea printr-o sentință definitivă generează de asemenea confuzie și este contradictorie față de prevederea cuprinsă în alin. (5) al textului, în cadrul căruia se stabilește că posibilitatea de monitorizare a modului de exercitare a legăturilor personale cu minorul se poate realiza pe cale administrativă, de către una – nu se știe care – dintre cele două instituții.
- Părintele nerezident are totodată posibilitatea de a solicita serviciului de asistență socială din cadrul consiliului local întocmirea unui plan de servicii, în conformitate cu dispozițiile art. 40 din Legea 272/2004.
Acest plan de servicii are ca obiect asigurarea dezvoltării și menținerii unor relații apropiate, firești, calde între părinți și copiii lor, obiectiv avut în vedere prin toate reglementările legale sau jurisprudențiale în domeniu și inclusiv în Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului. Interesul superior al copilului, menținerea relațiilor acestuia cu părinții săi, reprezintă concepte de bază în evaluarea respectării drepturilor sale fundamentale.
- În situația în care părintele rezident împedică inclusiv prin violență executarea unei hotărâri judecătorești privind minorul, părintele nerezident mai are posibilitatea de a formula o solicitare către direcția generală de asistență socială și protecția copilului, în temeiul art. 89 alin. (2) din Legea 272/2004, care prevede că ”orice persoană fizică sau juridică, precum și copilul pot sesiza direcția generală de asistență socială și protecția copilului din județul/sectorul de domiciliu să ia măsurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violență, inclusiv violență sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau neglijență”.
Așa cum am arătat și practica a demonstrat, aceste remedii – promițător formulate – sunt în realitate total ineficiente.
Într-o abordare filosofică și detașându-ne de cazul concret expus, este o realitate tristă că societatea de astăzi nu înțelege importanța asigurării unui climat adecvat, psihologic și emoțional, în privința creșterii minorului. Minorii de astăzi sunt adulții de mâine, iar adulții de astăzi sunt foști copii, traumatizați din neștiință sau nepăsare, care perpetuează o stare de lucruri ce exclude armonia, cooperarea și empatia; iar fără aceste valori societatea constată – cu o uimire de neînțeles – că este dominată de abuzuri, de teamă și de o competitivitate exacerbată, într-o goană spre nicăieri.
Articol apărut în revista Lady Lawyer, ediția iunie 2020
