Autor: Cosmin Vidican, Avocat Partener, Vidican, Morgovan și Asociații
De mai mulți ani asistăm la un adevărat „război” între o parte dintre clienții ce au accesat diferite credite și instituțiile bancare, conflict ce s-a desfășurat și se desfășoară pe mai multe fronturi.
Primul dintre ele, în ordine cronologică și a impactului, este cel al „clauzelor abuzive”, clauze ce au determinat litigii în care au fost și sunt implicați sute de mii de debitori și majoritatea băncilor de pe piață.
Litigiile având ca obiect constatarea de către instanță a existenței unor clauze abuzive în contractele de credit au prins amploare în perioada adoptării celebrei OUG 50/2010, dar germenii acestora se regăsesc cu unu-doi ani înainte, avându-și fundamentul juridic în Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993.
Printre cele mai des întâlnite clauze abuzive sunt cele referitoare la suportarea riscurilor contractului, care cădeau strict în sarcina consumatorului (impreviziune, criza financiară), cea referitoare la dobândă, ce în cele mai multe cazuri este variabilă strict în funcție de voința băncii, precum și cea referitoare la comisionul de risc.
Această din urmă clauză probabil a avut și cel mai evident efect asupra sumelor achitate lunar de către debitori, întrucât din cauza procentului aplicat la sold se ajungea ca mai bine de o treime din cuantumul ratei lunare să fie reprezentat de acest comision de risc, care era instituit inclusiv în cazul în care rambursarea creditului era garantată prin constituirea unei ipoteci asupra unui imobil.
Comision deghizat
De remarcat faptul că, ulterior declarării în mod expres ca ilegală a perceperii unui comision de risc în contractele de credit bancar, prin OUG 50/2010, unele instituții bancare s-au repliat și au încercat să deghizeze acest comision sub denumirea de comision de administrare credit, ce urma a fi perceput alături de comisionul de administrare credit în cuantum fix ce deja se percepea lunar. Procentul noului comision de administrare era identic cu cel al comisionului de risc, una dintre bănci chiar notând la rubrica privind definiția termenilor că în discuție este un comision de administrare a contractului de credit din perspectiva riscurilor asumate – iată că însăși definiția acestui nou comision era similară cu cea a declaratului nelegal comision de risc. De altfel introducerea acestui comision de administrare, ce nu fusese considerat necesar la data perfectării convenției de credit, face să fie evidentă intenția unor bănci de a eluda prevederile OUG 50/2010.
O situație particulară în care se pune în discuție eventuala existență a unor clauze abuzive în contractele de credit bancar o constituie investirea instanței de judecată cu un atare capăt de cerere în cadrul constestațiilor la executare, acțiuni promovate în urma declarării scadenței anticipate a creditului de către bancă și începerii executării silite împotriva debitorului. Evident că în acest caz instituția bancară pornește executarea pentru diferența de principal rămasă de achitat (care, din cauza modului de imputare a plăților efectuate de obicei este aproape de cuantumul sumei împrumutate) plus diferența din dobânda totală, la care se adaugă toate comisioanele stipulate în contract (inclusiv cel de risc, ulterior redenumit de administare), penalitățile, majorările, etc..
Care este cuantumului dobânzii pe care este nevoit să o achite debitorul
Un aspect interesant pe care l-am ridicat în practică și deloc sau rar întâlnit este cel al cuantumului dobânzii pe care este nevoit să o achite debitorul în cazul în care este executat silit. În concret, avem în vedere, spre exemplu, situația în care părțile au încheiat un contract de credit imobiliar pe o perioadă de 30 de ani, cu constituirea, desigur, a unei ipoteci asupra imobilului achiziționat.
Dacă după 5 ani, spre exemplu, din cauza întârzierii în plata unor rate lunare, banca declară scadența anticipată a creditului va executa garanția, continuând executarea pentru suma ce consideră că i se mai cuvine , utilizând un calcul de genul: principal+dobândă+comisionare (inclusiv de risc sau administrare)+penalități. Debitorul se află astfel în situația în care plătește ratele lunare timp de 5 ani, pierde imobilul afectat garanției și, în lipsa altor bunuri ce ar putea fi executate, suportă o poprire asupra veniturilor sale pentru achitarea diferenței de debit, în cuantum foarte ridicat de cele mai multe ori.
Sigur că instanța de judecată, constatând caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de risc, va putea să dispună încetarea executării pentru suma ce corespunde acestui comision, percepută de la data primei plăți – ceea ce, dat fiind cuantumul său, va putea însemna chiar încetarea executării.
Întrebarea care se pune însă este ce se va întâmpla cu dobânda deja achitată de către client pe parcursul celor 5 ani? Este cunoscut că, pe parcursul primilor ani contractuali, se achită cea mai mare parte a dobânzii, cuantumul principalului acoperit fiind nesemnificativ. Ca atare, se ajunge la situația în care debitorul achită în acești 5 ani întregul cuantum al dobânzii pentru creditul pe 30 de ani în ciuda faptului că este în situația de a rambursa integral creditul în 5 ani – ținând cont de plățile făcute, executarea garanției și anularea clauzei privind comisionul de risc (cu consecința diminuării semnificative a soldului total).
Putem preciza că în dosare gestionate de noi, în care am formulat capăt de cerere în acest sens, instanța a constatat că băncii i se cuvine doar dobânda corespunzătoare unui credit similar, încheiat pe o perioadă de doar 5 ani, dispunând restituirea către debitor a diferenței dintre dobânda totală deja achitată și dobânda pe care ar fi datorat-o în ipoteza încheierii contractului pe o perioadă de 5 ani.
Un al doilea front pe care se poartă acest război este cel al cererilor unora dintre clienții ce au contractat credite în CHF de înghețare a cursului leu/chf la valoarea de la data accesării creditului, soluție ce se vrea a se concretiza în prezent inclusiv într-o propunere legislativă.
Cunoaștem cu toții cauzele acestor solicitări, respectiv evoluția cursului leu/chf, care a dus la dublarea ratei lunare pe care debitorul o are de achitat, totul pe fondul crizei financiare prelungite în care ne-am aflat.
Adăugând la aceasta modalitatea în care s-au accesat aceste credite – ele fiind prezentate de către instituțiile bancare ca o alternativă la împrumuturile în moneda națională sau în euro (împrumuturi pentru care debitorii nu erau eligibili dar puteau obține aceeași sumă în echivalent CHF, fapt care i-a dus pe mulți înspre ideea că a fost o acțiune concertată și premeditată a băncilor în vederea plasării pe piață a acestor produse) putem găsi justificare a poziției pe care aceste persoane o au.
Instanțele încep să dispună înghețarea cursului la nivelul de la data contractării împrumutului
Spre deosebire de regimul clauzelor abuzive, în materia înghețării cursului instanțele de judecată au fost mult mai reticente în a admite astfel de cereri; în ultima perioadă însă se poate observa fără prea mare efort o înmulțire a cazurilor în care s-au pronunțat hotărâri definitive prin care s-a dispus înghețarea cursului la nivelul de la data contractării. Este în orice caz un subiect de urmărit pentru că în măsura în care practica instanțelor se va uniformiza treptat în favoarea consumatorilor impactul va fi unul deosebit, având în vedere inclusiv faptul că și persoanele cu credite în alte valute pot și vor putea solicita acest lucru – și mă refer în special la creditele în euro, unde chiar dacă diferența de curs nu este chiar atât de spectaculoasă ca și la CHF putem asista la diminuarea considerabilă a soldului (să ne gândim doar la cursul de aproximativ 3,6 lei/euro de la finele lui 2007 și cel de 4,5 lei/euro în prezent).
Ultimul motiv de dispută între consumatori și bănci este constituit din mult-discutata lege a dării în plată – Legea 77/2016 – care dă dreptul debitorului de a obține stingerea în întregime a datoriei sale prin darea în plată în favoarea creditorului a imobilului asupra căruia s-a constituit garanția.
Această controversată lege a suferit numeroase ajustări încă din faza premergătoare adoptării ei (excluderea creditelor accesate prin programul Prima Casă de la aplicarea efectelor legii fiind doar un exemplu) urmând a fi supusă inclusiv unui control de constituționalitate.
Deși textul legii pare clar și sfera de aplicare strict determinată în practică au apărut numeroase probleme odată cu expedierea primelor notificări de dare în plată – să ne gândim doar la suportarea costurilor presupuse de transferul proprietății (onorariile notariale și impozite către stat).
Legea dă posibilitatea creditorilor să conteste îndeplinirea criteriilor de admisibilitate prevăzute de lege, practica instituțiilor bancare fiind vădit neunitară în acest sens, ghidată, probabil, pe lângă aspectele strict legale, procedurale, și de interese și calcule economice.
Ca să încheiem într-o notă oarecum veselă, nu putem să nu remarcăm inventivitatea de care dau dovadă băncile în motivarea contestațiilor, cu argumente uneori întemeiate, alteori mai puțin ancorate în realitate – un subiect de asemenea de urmărit, impactul legii nefiind pare-se nici pe departe atât de mare pe cât îl anticipau instituțiile bancare.
