Lucrurile remarcabile legate de numele său sunt deja binecunoscute. Prof Ion C. Hiru realizează, pornind de la scrierea intitulată „Viața exemplară a unei Românce – Sarmiza Bilcescu Alimăneștianu”, semnată de Mihail Stoica, o biografie detaliată a acestei femei remarcabile, “o mare doamnă a românilor”, cum o numește, prima femeie doctor în Drept din lume, prima femeie avocat din Europa.
Sarmiza (foto) este descendentă din neamul Bilceștilor, dintr-o familie de mici boieri. Dumitru Bilcescu, tatăl său, a fost unul dintre micii boieri progresiști ai Muscelului, luptând pentru binele patriei (a tipărit manifeste, împreună cu frații Roată, în teascurile ascunse în grădina din Bilcești).
Prieten cu Goleștii, Brătienii, cu familia Rosetti și Ion Ghica, tatăl Sarmizei ajunsese șef al controlului la Ministerul de Finanțe, de unde demisionează pentru a putea duce la îndeplinire dorințele Divanului ad-hoc.
Alături de Partidul Liberal, luptă pentru întemeierea României moderne, el fiind, alături de alți oameni luminați, creatorul Băncii Naționale. Ulterior, Dumitru Bilcescu este ales director la Banca Națională, starea materială a familiei îmbunătățindu-se.
Sarmiza și-a petrecut copilăria în tovărășia copiilor lui Ion Brătianu, înfiripându-se o prietenie adevărată, în special cu Ion I. C. Brătianu.
Șapte ani învață acasă, cu marele dascăl Păun, căruia Sarmiza îi atribuie toate meritele. Primește îndrumări chiar de la Spiru Haret și frecventează câtva timp colegiul Sf. Sava. La 17 ani era a treia bacalaureată, după cele două fete ale lui Brătianu.
O decizie care i-a schimbat viața
Mare iubitor de cultură, Dumitru Bilcescu decide înscrierea fetei sale la Facultatea de Drept din Paris, într-un moment în care femeia nu însemna prea mult pe plan social. Mama Sarmizei ar fi vrut ca fiica sa să urmeze Literele, meserie mult mai potrivită, în opinia sa, pentru o fată. Însă chiar și Sarmiza consideră că ar fi mai de folos națiunii caavocat Împreună cu mama sa, Maria, pleacă la Paris, dar se întoarce repede din cauza izbucnirii holerei. Întoarsă în țară, a fost înscrisă la Litere, dar nu rămâne mai mult de șase săptămâni.
Dumitru Bilcescu are ultimul cuvânt, fata sa urma să facă dreptul. Înscrierea Sarmizei la Facultatea de Drept din Paris a provocat numeroase reacții negative, însă fata ia toate examenele, ba mai mult, i se permite ca la cursuri să fie însoțită de mama sa. Cu toate acestea, profesorii de la Sorbona vedeau în înscrierea primei studente la Drept un act de ostentație.
Maria Bilcescu își însoțește fiica la Paris și luptă alături de ea pentru recunoașterea drepturilor femeii. A fost membru fondator al societății “Regina Elisabeta”. Cinci ani, Maria Bilcescu a însoțit-o pe fiica sa la cursuri, spunând secretarului Facultății de Drept, Pikard: „sosesc dintr-o țară îndepărtată, unde nu se contestă femeilor dreptul de a-și face educația”… „cum e posibil ca, într-o țară unde și pe porțile închisorilor scrie libertate, dumneavoastră să împiedicați o femeie să se să instruiască?”.
La Paris, locuiau într-un apartament în Rue des Fleurs, iar cele „două studente” își ocupau timpul doar cu studiul. După primul an, Sarmiza începe a fi respectată. La primul examen, deși fără robă, este copleșită de laudele profesorilor. Pe lângă cursurile la Drept, Sarmiza devine eleva celebrului pianist Marmontel. Pentru prima dată în istoria Universității, pe 12 iunie 1890, la Facultatea de Drept din Paris, la doar 23 de ani, o femeie își susține teza de doctorat. Teza sa s-a intitulat „De la condition légale de la mere” (“Condiția juridică a mamei”). Ziarele vremii au consemnat acest lucru la loc de cinste, titrând: „O tânără româncă – doctor al Universității pariziene”.
Revenirea în țară
În 1890, Sarmiza se întoarce în țară, fiindu-i imediat deschise toate “porțile” vieții mondene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Era apreciată de doamnele din înalta societate pentru talentul său de pianist, fie în saloanele din București, fie la Alexandrina Ghica, la Ghergani. Profesorul Wachmann, directorul Conservatorului, a organizat un concert simfonic, a cărui solistă a fost Sarmiza Bilcescu.
Prințesa Maria o apreciază, astfel că devin prietene, Sarmiza predându-i ore de limba română viitoarei regine a României Mari. Prietenia lor a durat până la moartea Sarmizei.
În anul 1891, ca urmare a unei campanii derulate în favoarea sa de renumitul jurist român Constantin Dissescu, Sarmiza Bilcescu a fost admisă în Baroul Ilfov (care, la acea vreme, includea și Bucureștiul și era prezidat de renumitul avocat și om politic Take Ionescu). Cu toate acestea ea înțelege că în România acelor vremi, o femeie avocat nu va avea clienți.
Așadar, Sarmiza Bilcescu nu va profesa niciodată. În 1897, se căsătorește cu Constantin Alimăneștianu, un inginer strălucit, care făcuse Școala Superioară de Mine din Paris. S-a retras din barou – dar a continuat să fie o prezență activă în cercurile feministe ale vremii – militând pentru dreptul la educație al femeilor.
Face tot ceea ce-i stă în putință pentru a prezenta pozitiv țara peste hotare.
Corespondează cu personalități din străinătate, trimite costume naționale unor mari doamne, precum și tablouri cu imagini din România. La 18 martie 1894, înființează Societatea Domnișoarelor Române, având drept scop unitatea culturală a românilor. Cotizații, donații, colecte, serbări, loterii, toate acestea cădeau în sarcina Sarmizei.
Face parte din juriul general al Expoziției Cooperatorilor din țară, expoziție patronată de Altețele Regale. De asemenea, este președinte executiv al Asociației Femeilor Universitare (a cărei președinte de onoare a fost Regina Maria) – asociație care a luat ființă în anul 1925 și care a militat activ pentru drepturile femeilor din România.
Sarmiza se implică activ în viața societății. În 1913, ea constituie Consiliul Superior al Industriei casnice, cu scopul de a dezvolta la sate gustul pentru frumos, pentru arta strămoșească, pentru costumul național, pe care îl purta împreună cu Brătiencele, la Florica.
Creează centre pentru lucrul costumelor naționale, ateliere de cusătorie. La moartea ei, în 1935, lasă 25 de milioane de lei, fonduri pentru clădirea Palatului Industriei casnice. La puțin timp, Eliza Brătianu publică un album cu 180 de ii românești. „Doamna Sarmiza muncea mult, ziua ei era de 18 ceasuri, se scula la 6 dimineața și se culca la 12 noaptea”, spuneau ziarele vremii. Două luni pe an ducea o viață de țărancă la Căscioarele, în Ilfov, unde avea o casă. Era iubită de toți, mai ales de țăranii din Muscel, cărora le venea în ajutor, garantându-le împrumuturile, le sprijinea copiii la școală, așa cum au fost sprijiniți și cei doi mari domnișani, Petre Ionescu Muscel și Iosif Ionescu Muscel, cu acele burse oferite pentru copiii silitori.
De asemenea, organizează serviciul de ajutor al primăriei, iar, împreună cu Pia Alimăneștianu lucrează la înființarea de cămine și cantine pentru studenți, mai ales pentru cei de la Drept.
În vremurile acelea de restriște, ani de refugiu în Moldova, Ionel Brătianu făcea apel la judecata Sarmizei, instruită la adevărata școală liberală.
În vara anului 1935, Sarmiza se retrage la țară, la Românești, Muscel. Este vizitată de Regina Maria, însă urma să fie vacanța morții sale. Încetează din viață pe 26 august 1935 și este îngropată în pământul de la Bilcești.
A fost înmormântată în costum național, privegheată chiar de Patriarh.
Alături de fiul său și de familie, s-au aflat prietenele: Sabina Cantacuzino, Eliza Brătianu, Pia Alimăneștianu sau Nadia Duca. Regina Maria scrie în telegrama pe care o trimite fiului defunctei: „Te rog a primi cele mai sincere condoleanțe la moartea vrednicei tale mame, care a fost una din cele mai distinse și mai destoinice dintre femeile române”.
Patru mii de țărani musceleni, în portul lor național, au fost de față.
Articol apărut în Lady Lawyer, aprilie 2014
