Search
Marti 19 Noiembrie 2019
  • :
  • :

Taxarea muncii avocaţilor

Taxarea muncii prestate de avocaţi este o problemă prea puţin discutată. Nici măcar în interiorul profesiei nu se aud decât eventuale voci răzleţe, care indică unele revendicări de această natură, iar în exteriorul său problema nu există. Pentru avocaţi, modul în care le sunt taxate veniturile este un „dat” cu care te obişnuieşti indiferent dacă vrei sau nu, iar pentru cei din exteriorul profesiei avocaţii sunt un fel de moguli care au suficient de mulţi bani încât să nu se pună problema taxelor.

Articol de Radu Chiriță, avocat coordonator, societatea de avocați “Chiriță și Asociații”

 

Avocaţii care îşi desfăşoară profesia în cadrul cabinetelor individuale, precum şi cei care sunt asociaţi în societăţile profesionale au o poziţie fiscală remarcabil de incoerentă. Legea avocaturii a fost adoptată acum peste 25 de ani şi nu a fost vreodată modificată semnificativ. Ea pleacă de la premisa că avocatul desfăşoară o activitate nobilă şi nu una comercială. În perspectiva legii, avocaţii nu sunt prestatori de servicii, ci persoane care reprezintă interesele clienţilor, care au dreptul la un onorariu pentru munca prestată. Munca este privită ca una de interes public, la nivelul „cetăţii”, iar onorariul este o simplă recompensare a acestei munci, nu preţul pentru un serviciu prestat.

Drept consecinţă, avocaţii plătesc contribuţiile la sistemul propriu de asigurări sociale prin raportare la venituri, nu la profituri, pentru că avocaţii nu fac profit în această viziune. Dacă un avocat are într-o lună venituri de 20.000 lei şi cheltuieli de 20.000, va plăti contribuţiile de asigurări sociale prin raportare la cei 20.000 lei încasaţi, pentru că ei nu vând servicii, ci primesc o recompensă financiară pentru munca lor. De aceea, societăţile profesionale civile nu au personalitate juridică (deşi încheie contracte în nume propriu) fiind oarecum similare unor asociaţii în participaţiune. Tot de aceea, avocaţii nu pot fi comercianţi. E drept că nici comercianţii nu pot fi avocaţi.

Legea fiscală, pe de altă parte, are o altă viziune. După această lege, avocaţii vând un serviciu, în consecinţă trebuie să plătească taxele ca orice comerciant care îşi vinde serviciile. Dacă vânzările sale depăşesc pragul legal, avocatul individual sau societatea de avocaţi devine plătitor de TVA. În egală măsură însă, legea fiscală nu a uitat faptul că avocatul nu este comerciant, în consecinţă societăţile civile nu sunt contribuabil din perspectiva impozitului pe profit şi, implicit, nici societăţile civile şi nici avocatul individual nu poate opta pentru plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor, întrucât nu sunt societăţi comerciale.

În mod similar, situaţia confuză la nivelul statutului juridic al avocatului se regăseşte şi atunci când vorbim despre cheltuielile necesare exercitării profesiei. Întrucât legea avocaturii nu îl priveşte pe avocat drept un comerciant de servicii, ci îl transformă într-o făptură nobilă, deasupra pragmatismului financiar şi fiscal, legea nu cuprinde nicio prevedere privitoare la regimul cheltuielilor avocatului. Avocatul independent sau societăţile profesionale cheltuie sume semnificative pentru a-şi asigura desfăşurarea activităţilor. Mulţi plătesc chirie pentru spaţiul în care îşi desfăşoară activitatea sau investesc în cumpărarea unui spaţiu de birou. Mulţi avocaţi plătesc personal administrativ, onorarii avocaţilor colaboratori, autoturisme, bilete de avion, combustibil, logistică IT, servicii de contabilitate sau altele etc. Cuantumul acestora este de multe ori semnificativ şi nu cadrează cu o lege a profesiei care pleacă de la premisa că avocatul nu cheltuie nimic pentru serviciile pe care le aduce societăţii.

Legea fiscală şi autorităţile din domeniu au sesizat oportunitatea şi, profitând de lipsa unui statut juridic cert şi clar al avocaţilor, au instituit reguli de deductibilitate a cheltuielilor prea depărtate de situaţia reală din teren. Exemple sunt multe, de la considerarea cheltuielilor de deplasare refacturate clientului ca fiind venit din exercitarea profesiei, până la imposibilitatea acordării de diurne către avocaţii colaboratori.

Rezultatul este, din punctul meu de vedere, o suprataxare a avocaţilor prin raportare la alţi prestatori de servicii, de la medici la consultanţi. E cel puţin suprinzător că avocaţii, care luptă pentru drepturile clienţilor lor inclusiv atunci când aceştia sunt într-o situaţie de discriminare fiscală, par să ignore apărarea propriilor interese de natura fiscală. E firesc ca avocaţii să plătească taxe şi impozite. E la fel de firesc însă să le plătească în aceleaşi condiţii ca şi consultanţii fiscali sau consultanţii în afaceri care desfăşoară activitate similară din punct de vedere al naturii sale.

Cred că este momentul ca legea avocaturii, precum şi normele fiscale incidente să fie compatibilizate, prin modificiarea de substanţă a legii avocaturii în primul rând. Concepţia din 1995 trebuie abandonată, întrucât de la acea dată până astăzi lumea economică şi a avocaturii s-a schimbat radical. Nu le putem reproşa redactorilor de atunci ai legii situaţia de astăzi. Nu puteau în 1995 să îşi imagineze că avocaţii vor ajunge plătitori de TVA, astfel încât să regleze acest lucru. Nu cred că şi-au putut imagina atunci că vom ajunge să avem societăţi cu zeci de avocaţi, cu cheltuieli uriaşe de funcţionare şi care nu pot fi puse pe persoană fizică.

Putem însă reproşa UNBR tăcerea asurzitoare de acum în acest domeniu. Sigur că nu intră în competenţele UNBR adoptarea unei noi legi. Însă UNBR trebuie să demareze un dialog cu ANAF pentru a încerca să stabilească nişte reguli clare şi fireşti de deducere a cheltuielilor avocaţilor, pentru că nu pot să îi cer unui potenţial client să îmi semneze ordine de deplasare atunci când mă duc până la el să discutăm un potenţial contract de asistenţă juridică. ANAF trebuie să înţeleagă că roba nu este un obiect de îmbrăcăminte, că nu mă duc cu ea la cină, ci este o cheltuială în exercitarea profesiei, ca să iau un exemplu simplu.

Pe de altă parte, beneficiind şi de un număr de avocaţi care au şi calitatea de parlamentari, UNBR trebuie să demareze un efort de modificare a legii avocaturii. Nu doar prin raportare la situaţia fiscală a avocaţilor. Şi prevederile legale de publicitate, şi statutul incert al avocaţilor care lucrează în societăţi cu zeci de avocaţi, şi alte aspecte, trebuie aduse la nivelul realităţii din viaţa de zi cu zi. Legea trebuie să stabilească de o manieră clară şi coerentă cu cea fiscală ce suntem: comercianţi de servicii cu tot ce presupune fiscal asta sau nobili purtători de vorbe.

Legea trebuie să stabilească care este valoarea adăugată a serviciilor din avocatură, pentru a avea reprezentarea clară a ceea ce taxăm ca taxă pe valoarea adăugată. Noi nu cumpărăm bunuri pe care să le modificăm, adăugându-le valoare taxabilă, aşa că ar trebui să ştim exact ce taxăm. Altfel, vom continua să plătim TVA pentru cheltuieli de deplasare doar parţial deductibile din punct de vedere al TVA sau pentru că am plătit în numele clientului o taxă la ONRC. În egală măsură, dacă suntem comercianţi de servicii, atunci legea trebuie să ne permită să alegem între impozitul pe venitul microîntreprinderilor şi impozitul pe profit, astfel cum se calculează el comercianţilor. Dacă nu suntem comercianţi, atunci va trebui să stabilim de ce plătim impozite şi care sunt acelea.

O conducere nouă a UNBR are şansa ca, între altele, să înceapă să lucreze pe această problemă. Iar dacă nu reuşeşte să obţină nimic, suntem avocaţi. Ar trebui să ne apărăm singuri interesele cu la fel de multă pasiune şi forţă la fel cum o facem pentru clienţii noştri. Chiar dacă pentru noi o să o facem pro bono.

Articol apărut în publicația Legal Magazin, ediția de Transilvania




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *