Interviu cu Sebastian Huluban, Secretar de Stat, Ministerul Apărării Naționale
În curând, respectiv anul viitor, se împlinesc zece ani de la aderarea formală a României la NATO. Ce inseamnă pentru noi, pentru români, acest fapt?
Un subiect de reflecție, într-adevăr. Despre aderarea noastră la NATO, un proces despre care s-a vorbit și scris mai mult înainte, dar mai puțin în ultima vreme, putem spune un singur lucru, simplu, pe înțelesul tuturor: România, ca de altfel toate statele central și sud-est europene, beneficiază acum de cea mai solidă garanție de securitate din toată istoria lor națională modernă. Iar sensul acestei garanții ferme de securitate are un fundament juridic precis și clar. Este vorba de principiul apărării colective, așa cum este el definit în Tratatul de la Washington. Pentru a înțelege mai bine virtuțile acestui principiu, trebuie subliniat că acesta diferă de principiul securității colective, care e mai flexibil, care permite mai multe nuanțe și interpretări. Dacă principiul apărării colective, fundamentul NATO, este unic în istoria afacerilor internaționale moderne, principiul securității colective a fost și este mult mai larg utilizat. Societatea Națiunilor în perioada interbelică, Carta ONU postbelică sau Tratatul de la Varșovia, care reglementa afacerile de securitate și apărare ale sferei comuniste, se revendicau de la principiul securității colective. Așadar, aș spune că aderarea noastră la un tratat ce statuează ferm și clar obligația planificării apărării colective pentru 28 de state democratice reprezintă un avantaj strategic net, mai ales într-o lume adâncită în incertitudini, complexitate și volatilitate. O modernitate “lichidă”, după cum spune sociologul de origine poloneză Zygmunt Bauman.
În orice caz, pentru a încerca să finalizez un răspuns cât mai precis la o întrebare provocatoare, aș dori să spun că principiul acesta unic, al apărării colective, nu trebuie înțeles doar la nivel teoretic. În baza acestui principiu, NATO funcționează precum un laborator, unde statele membre se consultă, planifică împreună, dar mai ales decid cele mai bune răspunsuri comune la provocările comune de securitate. Managementul stabilității și securității internaționale obligă tot mai mult statele în a coopera, în a stabili parteneriate, în a-și construi aliați și prieteni, respectiv a genera cunoaștere și apoi încredere. Iar atunci când ai deja pus în funcțiune un laborator de planificare a apărării precum NATO, nu poți să dorești decât conservarea și ajustarea acestuia. Avantajul net al României este că a devenit de, iată, zece ani, parte activă la munca acestui laborator. Aș dori să închei prin a spune că NATO reprezintă povestea de succes a punerii în practică într-un domeniu sensibil – mă refer la apărarea și securitate națională -a unui principiu juridic distinct în istoria relațiilor internaționale. Alianțele militare fără angajamente juridice și legale ferme dispar după ce amenințarea care le-a generat dispare, pe când cele care reușesc să genereze un spirit colectiv în jurul prevederilor juridice ale tratatelor supraviețuiesc. De aceea NATO este o alianță unică. De aceea și dimensiunea apărării și securității UE are șanse enorme de consolidare.
De un an și jumătate conduceți din poziția de secretar de stat, Departamentul pentru politica de apărare și planificare din Ministerul Apărării Naționale. Îmi amintesc că în perioada de dinaintea aderării la NATO, acest departament a condus negocierile de aderare. Cu ce se mai ocupă el în ultima vreme?
Mai întâi, aș dori să încep prin a spune ce a făcut această structură, întrucât în domeniile acestea delicate ale apărării și securității naționale spiritul continuității strategice este fundamental. Departamentul pentru Politica de Apărare și Planificare aniversează, tot anul viitor, douăzeci de ani de existență. Practic, această structură distinctă a fost creată exact în același an în care România a aderat la Parteneriatul pentru Pace, mecanism ce a reprezentat, într-un fel, antecamera pregătirii pentru aderarea cu drepturi depline. Procesul de aderare formală a presupus și dezvoltarea unor mecanisme suplimentare, așa cum a fost cazul Planului de Acțiune pentru Aderare. În spiritul și disciplina acestor mecanisme, România a parcurs cu succes drumul către aderare deplină, concretizat inițial prin invitația de aderare în toamna anului 2002 la Summit-ul de la Praga, iar apoi atașarea formală la Alianță, în primăvara anului 2004, la Washington D.C. Așadar, acest Departament, așa cum îi spune și numele, a fost și rămâne responsabil, în primul rând, de implementarea și îndeplinirea criteriilor care au condus la aderare, dar și de adaptare, în spiritul principiului apărării colective, la noile provocări în domeniul securității. În scopul mai bunei formulări a obiectivelor politicii de apărare, Departamentul coordonează alte două procese fundamentale la nivelul oricărei armate moderne, respectiv cooperarea internațională în domeniul apărării și planificarea integrată a apărării. Toate aceste procese sunt foarte bine fundamentate și reglementate juridic prin două legi organice: Legea privind organizarea și funcționarea ministerului și Legea planificării apărării.
România este și membru UE. Care sunt aspectele cele mai importante la nivelul securității și apărării în cadrul Uniunii Europene?
Participarea noastră la politica de securitate și apărare comună a Uniunii Europene a fost caracterizată de o dinamică deosebită. Practic, prin aderarea la UE în 2007, am intrat în hora unui proces de adaptare și dezvoltare a securității și apărării la nivel european, unic probabil la istoria continentului. Aș spune doar un singur lucru: politica de securitate și apărare comună este substituită aceluiași caracter care definește întregul proces de integrare europeană: sui generis. Cu toate acestea, politica de apărare și securitate este ultima politică europeană care a primit adjectivul “comună”, prin Tratatul de la Lisabona. Iar asta nu este defel întâmplător: vorbim aici de ultimul bastion al suveranității naționale pentru orice stat, de aici și reticența de a accepta depășirea barajului juridic “interguvernamental” și trecerea la punerea în comun a politicii de apărare.
Cu toate acestea, suprapunerea crizei financiare cu o criză economică prelungită la nivelul Europei a deshis foarte mult perspectivele inserării spiritului “comunitar” sau multinațional la nivelul UE. De altfel, chiar în acest an, respectiv în decembrie, Consiliul European va avea pe agenda șefilor de stat și de guvern din statele membre subiectul viitorului securității și apărării europene.
De ce subiectele legate de apărarea europeană nu sunt reflectate la nivel public?
De multe ori nu vedem dinamica fantastică a dezbaterilor asupra securității și apărării europene, deoarece problemele economice și consecințele lor politice viitoare pentru Uniune au invadat agenda publică. Însă, paradoxal, fiecare dezbatere asupra viitorului politic al Uniunii activează dileme strategice privind viitorul apărării europene. Practic, în fiecare lună citesc articole bine articulate și argumentate care pun în dezbatere comparativă Uniunea și viitorul său fie cu statele republicane federale, fie chiar cu imperiile. Doar în ultimele cinci sau șase luni au apărut succesiv în presa occidentală articole interesante care compară Uniunea fie cu sfântul imperiu roman, fie cu imperiul bizantin, fie cu imperiul habsburgic. O astfel de efuziune de dezbateri de proiecte nu a mai existat de la perioada premergătoare ratificării Tratatului de la Maastricht. Recent, unul dintre cei mai profunzi evaluatori ai potențialului securității europene, fost înalt funcționar european, și căruia am avut privilegiul de a-i traduce în română cartea Destrămarea națiunilor, mă refer la Rober Cooper, avertiza că riscul major pentru Uniunea Europeană și pentru statele membre este de a nu ajunge, în contextul unei lumi globalizate, precum orașele-state italiene în perioada Renașterii.
De unde aceste preocupări și dezbateri asupra Europei și securității europene?
Pe lângă problema reducerii bugetelor apărării la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, mai există câteva provocări majore pe care statele membre separat, cât și Uniunea în mod special, vor trebui pe viitor să le gestioneze. Probabil că instabilitatea accentuată din vecinătatea Uniunii Europene, în special în zona Levantului și a Nordului Africii, va ocupa foarte mult agenda dezbaterilor legate de viitorul securității europene. Apoi trebuie evaluat impactul politicii americane de rebalansare strategică între Atlantic și Pacific. Ar mai fi multe alte probleme majore pe care Uniunea va fi chemată a le oferi răspunsuri comune pe viitor.
Pentru a concluziona, aș spune doar că mediul geopolitic internațional este unul în care vom fi obligați să acordăm mai multă atenție funcțiilor “discrete”, sau intangibile, dacă vreți, ale puterii militare, respectiv capacitatea de cunoaștere și anticipare, prevenția, descurajarea subtilă și diplomația militară. Aici cred că Uniunea Europeană, în conjuncție cu NATO, evident, poate aduce contribuții decisive la securitatea continentală. Va fi un proces dificil, dar foarte interesant, deoarece întotdeauna fundamentarea juridică și legală a unor politici care reclamă discreție, tact și subtilitate a generat dileme și dezbateri.
Interviu apărut în LEGAL MAGAZIN, ediția a III-a
