Articol de Adriana Năstase, Avocat, Schoenherr și Asociații și Theodor Artenie, Director Executiv, Schoenherr Tax
Nu știu câți dintre utilizatorii de telefoane „deștepte” s-au gândit vreodată la ce se întâmplă cu banii pe care îi plătesc pentru aplicațiile mobile pe care le cumpără de pe diverse platforme online (fie că este vorba de platforme pentru sistemul de operare android, fie că este vorba de AppStore-ul celor de la Apple sau de App World-ul celor de la RIM) și la cum ajung acești bani la dezvoltatorii respectivelor aplicații. Mai mult, ne așteptăm ca incidența celor care s-au gândit la implicațiile juridice și fiscale ale acestui foarte nou tip de comerț să fie și mai mică.
În condițiile unei piețe de nișă, a cărei rată de dezvoltare în ultimii șapte ani a fost exponențială, modelele de afaceri și creativitatea diverșilor jucători din domeniu (fie că vorbim de dezvoltatori, de agenți de consolidare sau de operatori de telefonie mobilă) depășesc de multe ori posibilitatea legiuitorilor de a crea cadrul de reglementare adecvat.
Ca orice teritoriu neexplorat, și această piață este plină de capcane dar și de oportunități pentru participanții abili, agili, dar mai ales bine informați.
Modelele de afaceri preponderente în această piață se încadrează în două mari clase: Modelul ”agent de colectare” și Modelul „cumpărător / revânzător”.
Desigur, cele două modele nu exisă în natură în stare pură, ele suferind diverse variații în funcție de un număr de factori.
Modelul „agent de colectare” presupune existența unei legături directe între dezvoltatorul aplicației respective și utilizatorul terminalului. Cu alte cuvinte, relația contractuală se stabilește și tranzacția economică are loc între cel care creează aplicația și cel care o va „consuma”. Desigur, într-un bazar virtual, vânzătorii pot fi de oriunde așa cum și cumpărătorii pot veni din cele mai neașteptate locuri. Ca atare, s-a creat nevoia unor terți care să faciliteze relația dintre cei doi și, implicit, consumul. Acești terți sunt de regulă agenții de consolidare și/sau operatorii de telefonie mobilă.
În cadrul modelului discutat (cel de „agent de colectare”), aceste entități intervin în lanțul tranzacțional și facilitează circuitul banilor de la consumator la dezvoltator prin prestarea unor servicii, denumite generic „de colectare”.
Este foarte probabil ca acest model să pară simplu. În practică însă, într-un lanț de acest fel poate exista un număr foarte mare de interpuși din tot felul de jurisdicții. În mod evident, riscurile juridice (în principal, cele privind natura juridică a relației contractuale și legea aplicabilă) și fiscale (în principal, cele privind taxa pe valoare adăugată și cele privind impozitul cu reținere la sursă) vor crește proporțional cu numărul tranzacțiilor din lanț.
În cadrul celui de-al doilea model, cel „cumpărător / revânzător”, tranzacțiile vor fi structurate cu totul altfel în sensul în care licența pentru utilizarea aplicațiilor va fi cedată „din mână în mână” până la consumator. Cu alte cuvinte, dezvoltatorul va ceda licența unui agent de colectare, unei platforme de comerț virtual sau unui operator de telefonie mobilă care va „vinde” apoi aplicația consumatorului final.
Diferența esențială dintre acest model și precedentul este aceea că în primul caz „vânzarea” aplicației are loc între dezvoltator și consumator (așa numitele tranzacții Business – to – Consumer), pe când în acest caz, au loc „vânzări” succesive între mai multe societăți (așa numitele tranzacții Business – to – Business) urmând ca abia în ultima etapă tranzacțională să aibă loc o vânzare de tip Business – to – Consumer.
Vă întrebați, firește, de ce sunt importante aceste precizări. Ei bine, motivele sunt numeroase și vom încerca să sintetizăm câteva dintre ele mai jos:
– Fiecare platformă folosește un model de distribuție propriu care nu va fi niciodată un model pur de agent sau de cumpărător/revânzător) ci un hibrid mai mult sau mai puțin reușit între cele două.
– Pentru a înțelege modelul real și responsabilitățile fiecărei parți, în funcție de poziția în lanțul tranzacțional, este necesară o bună înțelegere a modelelor teoretice.
– Modelul (chiar și unul hibrid) trebuie reflectat în mod corespunzător în documente (de ex. contractele dintre părți) pentru a se asigura transparența necesară în relația cu diverși terți. În lipsa unei documentații adecvate, un risc foarte probabil este ca modelul să fie contestat și reclasificat din punct de vedere fiscal.
– Fiecare model teoretic se supune unor reguli de taxare diferite, atât din perspectiva TVA, cât și din perspectiva impozitului cu reținere la sursă. Cunoasterea implicațiilor fiscale aplicabile modelelor teoretice înlesnește înțelegerea implicațiilor fiscale aplicabile modelelor reale și, implicit, aplicarea tratamentului fiscal adecvat.
– Procesul legislativ în acest domeniu este extrem de dinamic (chiar dacă în anumite situații nu suficient). În aceste condiții, o bună înțelegere a cadrului de reglementare existent va permite o asimilare superioară a modificărilor legislative preconizate și o adaptare mai rapidă a afacerii la aceste modificări. Un bun exemplu în acest sens este chiar modificarea directivei europene privind TVA care, începând cu 1 ianuarie 2015, va institui un regim fiscal complet diferit de cel care se aplică în prezent comerțului cu aplicații.
Concluzii
Așa cum probabil ați dedus din cele de mai sus, problema comerțului cu aplicații este una complexă din următoarele considerente: piața relevantă nu este localizată geografic, prin urmare cu greu se poate vorbi despre un cadru comun de reglementare mai ales dacă părțile implicate sunt din afara UE; părțile implicate pot fi numeroase și din foarte multe jurisdicții ceea ce face ca lanțul tranzacțional să fie extrem de complex și greu de gestionat; tratamentul juridic și fiscal aplicabil tranzacțiilor individuale poate fi viciat de anumite inconsecvențe care pot conduce la ne-taxare, taxare dublă, dispute între părți etc. Este posibil ca autoritățile să nu aibă experiența necesară pentru a înțelege acest nou tip de comerț și să adopte o abordare extrem de conservatoare care să genereze costuri fiscale și operaționale pentru societățile implicate.
Chiar și în aceste condiții, piața va crește în continuare în ritm alert și miza unor câștiguri imediate îi va face pe unii participanți la această piață să-și asume într-o primă faza riscurile fiscale și juridice implicite acestui tip de comerț. Totuși, ne așteptăm ca, într-un timp relativ scurt, aceste riscuri să se traducă în pierderi financiare. Abia atunci va deveni evident avantajul acelor jucători abili, agili, dar mai ales bine informați.
