Search
Miercuri 12 Decembrie 2018
  • :
  • :

Interviu cu Laura Gîlcevescu: A fost un act curajos din partea Guvernului să modifice legea insolvenței

Interviu cu Laura Gîlcevescu, Avocat Partener, Cabinet Avocat Laura Gîlcevescu

A fost un act curajos din partea Guvernului să modifice legea insolvenței

 

Sunteți un avocat specializat în dosare de insolvență și restructurare. În ce mod vă afectează activitatea O.U.G. nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative?

Până în momentul de față nu a existat un impact semnificativ al Ordonanței în ceea ce privește procedurile de insolvență în care sunt implicată în calitate de avocat, timpul a fost prea scurt de la implementare și până acum ca să mă lovesc efectiv de noutățile aduse de Ordonanță și care sunt atât de controversate.

Totuși, desigur că mi-am format o opinie cu privire la modificările, de esență aș spune, aduse de Ordonanță.

De la bun început vreau să spun că eu sunt de acord cu noua formă a legii insolvenței, așa cum a fost ea modificată prin Ordonanța 88. Cred că a fost un act curajos din partea Guvernului să modifice legea insolvenței în sensurile în care a făcut-o și sper ca această Ordonanță 88 să nu aibă aceeași soartă cu Ordonanța 91/2013, declarată neconstituțională, care însă a constituit fundamentul pentru actuala Lege 85/2014.

Vreau să mă refer în primul rând la posibilitatea executărilor silite în timpul procedurii insolvenței, pentru creanțele curente, născute din continuarea activității debitorului. Nu sunt de acord că executările silite paralele, efectuate în condițiile menționate, știrbesc întrucâtva din caracterul concursual al procedurii insolvenței. Până la urmă vorbim aici de echitate, dincolo de o aplicare formală a legii: cum își poate face dreptate un furnizor de bună credință, care continuă activitatea cu o debitoare insolventă (asumându-și astfel un risc evident), în situația în care debitoarea nu plătește? Să ne amintim că sub imperiul Legii 85/2006 situația unui astfel de furnizor era și mai tristă, acestuia nerecunoscându-i-se nici măcar posibilitatea formulării unei cereri de intrare în faliment a debitorului, întrucât nu avea calitatea de creditor (respectiv deținător al unei creanțe anterioare deschiderii procedurii).

Situația s-a îmbunătățit evident prin Legea 85/2014, însa tot nu suficient, după părerea mea, Ordonanța 88 aducând o binemeritată suplimentare a drepturilor celor care riscă să facă afaceri cu o debitoare insolventă și care trebuie evident protejați suplimentar, tocmai pentru că prin ”curajul” lor asigură continuarea unei activități, care profită tuturor și mai ales celorlalți creditori înscriși la masa credală.

În forma precedentă, textul la care mă refer (art. 143 alin. 1 din Legea insolvenței) prevedea că creditorul titular de creanță curentă și neplătită poate cere intrarea în faliment a debitorului. O astfel de posibilitate era într-adevăr bine venită pentru titularul de creanțe curente, însă atrăgea un deznodământ inevitabil și anume falimentul, situație în care creditorului curent i se plăteau creanțele cu prioritate, conform art. 161 pct. 4 din Legea 85/2014.

În forma actuală a legii, astfel cum este modificată prin Ordonanță, creditorului curent i se creează posibilitatea fie de a cere falimentul, fie de a executa silit, pe Codul de procedură civilă, pe debitoarea insolventă, lăsând-o însă să beneficieze și de posibilitatea de a se reorganiza, situație care s-ar putea demonstra favorabilă celorlalți creditori care poate nu își doresc falimentul.

Apoi, existența acestui dublu prag pentru formularea cererii de deschidere a procedurii de către debitoare – valoarea prag a datoriilor și cerința ca datoriile la stat să fie mai mici de jumătate din valoarea totală a creanțelor declarate.

În opinia mea condiția este corectă și sunt de părere că nu putem blama la nesfârșit statul pentru reaua noastră credință – în condițiile în care, să nu uităm, statul este format din cetățeti, adică din fiecare dintre noi. Nu putem pune totul pe seama statului și nu putem, fără să demonstrăm chiar reaua credință pe care o acuzăm, să spunem că statul este de vină că nu are mecanisme suficiente de prevenire a eludării obigațiilor de către contribuabili. Până la urmă, statul este într-adevăr dator să ne urmărească pe noi, contribuabilii, și să se asigure că plătim dările; dar nu suntem oare toți datori ca, în prima fază, să ne achităm obligațiile legale, astfel încât statul să nu aibă nevoie să ne urmărească? Nu văd rațiunea pentru care ar trebui protejat un debitor care așteaptă o atare înrăutățire a stării sale financiare încât datoriile la stat să reprezinte peste jumătate din totalul datoriilor.

În ceea ce privește posibilitatea statului de a-și converti creanța în acțiuni la societatea debitoare, din nou consider că este o prevedere echitabilă și echilibrată. Dacă unui creditor privat i se recunoaște această posibilitate, nu văd rațiunea pentru care statul ar fi lipsit de acest mijloc de protecție, de asigurare a executării creanței sale inclusiv pe această cale. Și de ce să nu recunoaștem cinstit: în orice procedură de insolvență (și în realitate ca o practică la nivel național) toți cei implicați – fie că vorbim de practician, avocatul debitoarei, debitoarea însăși, ingeniozitatea în ”ocolirea” plății dărilor către stat nu cunoaște limite.

 

Cum apreciați activitatea instanțelor judecătorești, a băncilor și a ANAF-ului în procedura insolvenței?

 Despre instanțele judecătorești implicate în procedurile de insolvență am doar cuvinte de laudă – fapt care se poate datora împrejurării că am beneficiat (clienții mei) în fața instanțelor de insolvență de un tratament absolut corect în toate litigiile în care am participat în calitate de avocat și că rata mea de succes a fost undeva de peste 90% din ligitiile instrumentate. Rata personală mare de succes poate constitui un factor subiectiv în aprecierea calității actului de justiție în fața instanțelor de insolvență, însă lăsând deoparte orice impresie subiectivă, am observat anumiți factori obiectivi care au făcut să crească și încrederea mea și respectul față de actul de justiție în procedurile de insolvență.

Respectiv, în primul rând începând cam cu anii 2012 – 2013 flota de judecători sindici s-a înnoit substanțial și au venit la instanțele de insolvență judecători tineri, nu într-atât de tineri încât să nu aibă experiență, dar nici ajunși la vârsta la care să se blazeze și să manifeste dezinteres față de dosar (cum se întâmpla în perioada 2005 și cam până în 2012 – 2013). Au venit la instanțele de insolvență judecători aflați exact la vârsta în care manifestă pasiune și entuziasm și mai ales extrem de solide cunoștințe în materie comercială, trăsătură indispensabilă unei bune administrări a unei proceduri de insolvență. Judecătorul sindic, chiar dacă nu mai are vastele atribuții pe care le avea sub imperiul Legii 64/1995, rămâne totuși ”gardianul” procedurii și trebuie să se asigure că toți participanții la procedură își fac treaba – lucru extrem de dificil în contextul în care problemele și provocările care apar în dosarele de insolvență sunt din ce în ce mai complexe și mai complicate.

Vreau să menționez în acest context și activitatea și calitatea actului practicianului în insolvență, mult crescută față de perioade precedente de aplicare a legii insolvenței. Rapoartele practicienilor în insolvență, mai ales cele pe cauze, s-au îmbunătățit substanțial față de perioadele când cuprindeau câteva pagini și surprind acum o paletă mult mai largă de informații despre activitatea debitorului, astfel că și calitatea actelor (hotărârilor) judecătorului sindic a crescut vizibil. Sunt mândră să menționez aici că am fost activ implicată în derularea procedurii de insolvență a Hidroelectrica, cel mai mare producător de energie pe plan național, și știu ce înseamnă elaborarea oricărui raport de activitate, nu doar a celui pe cauze. În cazul Hidroelectrica, raportul privind cauzele insolvenței a reprezentat o odisee de 500 de pagini, la care s-a muncit zi și noapte pentru că la momentul respectiv toți cei care am participat la elaborarea acestuia eram străini de ceea ce înseamnă producerea de energie electrică.

În ceea ce privește activitatea băncilor și ANAF-ului în procedurile de insolvență observ că aceste entități sunt în continuare ținute de o serie de reguli rigide, autoimpuse (în privința băncilor), care țin pe loc de multe ori procedurile de insolvență sau le aruncă în derizoriu – prin aceea că, de exemplu, de multe ori băncile sau ANAF preferă falimentul doar ca să respecte regulile și să nu riște nimic, în privința unor debitoare cu evidente șanse de reorganizare.

Care sunt ariile de expertiză pe care mizați în următorii ani şi ce domenii intenţionaţi să consolidaţi?

 Deocamdată rămân la insolvență. Litigiile generate de procedurile de insolvență acoperă o arie atât de mare din domeniul juridic (civil, comercial, fiscal) iar problematicile sunt atât de complexe încât încă nu m-am plictisit de insolvență, rămâne o mare și satisfăcătoare provocare profesională.

 Cât de mult a schimbat tehnologia modul de lucru al avocaților și comunicarea cu autoritățile și clienții?

Enorm. Când mă gândesc la evoluția tehnologiei și a mediului de lucru, cel mai pregnant îmi amintesc că redactam acte juridice la dactilografie și stabileam la o cafea strategia cu clientul. Acum, este foarte posibil să instrumentezi un dosar cap-coadă și să nu îți fi văzut, față în față, clientul.




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *