Search
Vineri 4 Decembrie 2020
  • :
  • :

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Chelaru, președinte al Academiei de Științe Juridice și președinte al Uniunii Juriștilor din România: Avocatura este cea mai frumoasă, cea mai spectaculoasă, cea mai pasionantă, dar și cea mai grea dintre toate profesiile juridice!

„Avocatura este cea mai frumoasă, cea mai spectaculoasă, cea mai pasionantă, dar și cea mai grea dintre toate profesiile juridice!”

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Chelaru, președintele Uniunii Juriștilor din România

Spuneaţi cândva: „M-am născut într-un sat, în care cred că Dumnezeu a lăsat un strop de noroc!”. Locurile copilăriei, oamenii întâlniţi în acele timpuri se întipăresc în mintea maturului de mai târziu, îi bucură inima, îi modelează trupul şi sufletul. Şi aşa vorbim despre norocul pe care l-am avut. Ce vă amintiţi din acele timpuri? Ce oameni aţi admirat, aţi iubit, ce întâmplări v-au influenţat în alegerile de mai târziu?

Am sentimentul că întâlnirea noastră are loc pe un fundal melancolic, într-o primăvară nehotărâtă, care predispune la „mărturisiri” publice. Suntem în anotimpul în care culorile se ascund, sunt în așteptare, prevestind o nouă viață. Este eternul balans al naturii, liniște aparentă, stingere și… neliniștea germinării. Cred, și v-o spun din capul locului, că mă veți supune unei „cercetări a cugetului” la care răspunsurile se doresc cât mai directe, dar și mai complete. Ceea ce, sub aspectul complexității și concreteții lor, știți că e aproape imposibil. Trăim într-o lume în care exhaustivul a dispărut demult. De prea multe ori trebuie să ne mulțumim cu ceea ce avem. Deci… să începem cu prima întrebare.

Sigur, sunt imposibil de uitat, mai ales că, din când în când, ajung pe acolo. Undeva, într-un sat numit Pildești, pe malul râului Moldova, nu departe de municipiul Roman, orașul în care eu locuiesc.

„Blagoslovit pământ cu drum de țară/Bătătorit ca palma unui rob/În crucea drumului eu mă opresc cu gândul/Când pe furiș, o lacrimă îmi sorb.” (Viorel Baltag)   . Așa și cu Pildeștiul meu natal, acum o așezare modernă… aș spune europeană.

Da, e imposibil să uiți ceva atât de minunat. Sunt nelipsite din amintirile mele: curtea copilăriei, imașul de joacă, genunchii mai mereu zdreliți, fuga de acasă pentru pescuitul mai întotdeauna fără captură, bunicii cu zâmbetul și bunătatea lor, verii, foarte numeroși, la care copilul unic care am fost alerga mai mereu pentru jocurile copilăriei… Biserica din capătul satului și zâmbetul de neuitat al preotului paroh de atunci, Mihai Donea. Ați fost în satul meu, acolo sunt rădăcinile adânc înfipte și o spun cu mare drag. Și ați văzut. Se spune că timpul, și numai el, vindecă totul!

Au trecut mulți ani de la copilăria mea efectivă. Am rămas marcat de trăirile copilăriei ce sunt mereu vii în gândul meu. Uneori, răbufnesc cu putere, când nu mă aştept. Pentru că tot Timpul este cel care ne ghidează, ne place sau nu, ne stăpânește, dar și cel care ne învață cum să trăim frumos, cum să simțim sincer și cum să sperăm în continuare, indiferent ce lucruri plăcute sau mai puțin plăcute ni s-ar întâmpla. De aceea, vă spun că a-ți fi dor de copilărie, de locuri și trăiri de peste ani e omenește, doar că mai apare treptat și frica, sau poate teama de a nu rămâne în urma timpului, a epocii tale.

Vedeți, timpul trece, viața noastră își urmează cursul normal, firesc spunem noi, și ne lasă o suflare numită… îmi place să cred… înțelepciune, o amintire, mai multă bunătate… și, în mod necesar,… iubire.

Cu toții avem sentimentul de întoarcere în trecut și în același timp suntem cu toții un fel de robi ai destinului. Acum, la deplina maturitate, din când în când mai fac câte un bilanț, tranzitoriu, desigur, și cred că dacă aș avea posibilitatea să schimb ceva în viața mea mi-aș dori același lucru: să mă nasc în același loc, să am aceiași părinți (dispăruți dintre noi acum) și să primesc aceeași educație, acolo, în locurile de poveste ale copilăriei mele. În Pildeștiul natal, cu aceiași prieteni, cu aceiași învățători și aceiași profesori, mereu dedicați slujirii generațiilor noi.

Acum percep copilăria mea ca pe o stare fără vârstă, ea ține de infinitul ființei mele, este singura felie care topește întregul univers înconjurător, ancestral și patriarhal. Aceea era vârsta la care spaimele erau legate câteodată de ceva din fabuloasa natură înconjurătoare: pădurea întunecată de la Dulcești, ghiolurile de pe râul Moldova de la Corhana sau zăpezile de altă dată ce izolau localitatea de Săbăoani sau Cordun.

Judecând acum, și cred că v-am făcut destule „mărturisiri”, copilăria mea a fost un fel de seismograf care a anunțat cutremurele de mai târziu. De aceea, mărturisesc că toată viața mea poartă în ea acest șuvoi neîncetat de încercări de a-mi potoli setea de idealurile de dreptate, de bunătate, de perfecțiune și de frumusețe.

Apropo, mai am puține obiecte din copilărie. Unele daruri de familie, de la bunici. Mă uit din când în când la ele ca la niște icoane.

Ne purtăm părinţii şi amintirile legate de ei o viaţă întreagă în inimă şi uneori deschidem bisericuţa din noi şi vorbim despre ei: „Mi-e dor de adevăr, de oameni, de iubire, de multe lucruri, dar mai ales mi-e dor de tata…” Ce v-a rămas întipărit în minte despre tatăl dumneavoastră? Ce îl făcea special în ochii copilului de altădată? În ce l-aţi urmat?

Știu, m-ați citat din cuvântul rostit la lansarea ultimei mele cărți, „Ar fi fost prea frumos…”. Ce să vă spun, cred că singura umbră serioasă a adolescenței și tinereții mele a fost pierderea prematură a tatălui. Sigur, și mama, pe care am pierdut-o foarte recent, a avut rolul ei, esențial în viața și evoluția mea, dar… tata…, dispărând fulgerător când încă era tânăr, a generat niște schimbări în mine, în viața mea, în concepțiile mele, în modul în care mi-am îndrumat năzuințele și mi-am realizat visele.

Părinții mi-au dat viață, mi-au dat sens și s-au străduit după puterile și educația lor să-mi sedimenteze în fiecare celulă a corpului cele mai frumoase și înălțătoare simțiri, emoții, stropi de bunătate, dragoste, putere și înțelepciune și, nu în ultimul rând, „frica de Dumnezeu”. Lor, Mariei și lui Ioan, le datorez ceea ce sunt și ceea ce am devenit. Nu voi înceta niciodată să-i celebrez cu sfințenie, respect și neîntreruptă dragoste de copil, devenit matur și chiar senior. Am avut doi părinți care m-au iubit fără limite. Erau, în felul lor, pentru copilul din mine, ca niște zei. Am simțit întotdeauna că, prin munca lor, prin educația transmisă, prin străduința nelimitată, au încercat să-mi dea… viața lor. Iar eu m-am străduit (și cred că-n parte chiar am reușit) să nu-i dezamăgesc. De acolo, de sus, mă supun întotdeauna judecății lor… mai ales în clipele de cumpănă ale vieții.

Tatăl, un om simplu fără studii sofisticate, dar cu o judecată corectă și severă, m-a învățat să mă apreciez cât mai corect și așa cred că mi-a lăsat cea mai bogată moștenire. M-a prețuit, m-a iubit și dorința lui cea mai mare a fost să reușesc în viață, să trăiesc „mai ușor și mai bine”. Cel mai important lucru care a contat în relațiile dintre noi cât a trăit a fost acela că a crezut în mine.

Nu am făcut niciodată o balanță a iubirii între părinții mei, dar, știți, cred că mama fiecăruia dintre noi este de neînlocuit. Mama mea mi-a transmis râsul ei, lacrimile ei, iubirea ei, suferința ei, pentru ca eu să fiu bine. A trăit deplin toate bucuriile și greutățile mele, și mereu mi-a împărtășit, încurajându-mă, speranțele și visele. A fost ca o comoară de viață din care am luat mereu câte ceva… până într-o zi… când nu a mai fost. Se spune că profesorii buni fac studenți buni, dar că numai mamele bune… fac oameni buni. Aș vrea să cred că mă număr printre aceia… măcar sper.

Aș vorbi despre ei zile în șir și apreciez că tot ar fi prea puțin. De la ei am învățat un lucru care m-a caracterizat în viață: dacă îți propui ceva, ori o faci foarte bine, ori nu te mai apuci. Tendința… perfecțiunii… a lucrului bine făcut și folositor. Nu știu dacă a devenit neapărat o vocație, dar întotdeauna într-o demers serios pun conştiinţa efectivă a trăirii personale. Și de cele mai multe ori se cunoaște.

„Mi-amintesc de vremurile de dinainte de 1989, de zilele de armată şi de o duminică în care am rămas mut de uimire privind cum copiii şi părinţii ieşeau din impresionanta catedrală catolică răsărită printre case sărăcăcioase în mijlocul satului. Mi-am spus că Dumnezeu era în mijlocul lor şi nu îi părăsise niciodată, deşi noi, o ţară întreagă, trăiam fără Dumnezeu în cei mai negri ani ai comunismului.” Ce rol a jucat credinţa în devenirea dvs., cât de prezentă este în viaţa dvs. în familia dvs.?

Acesta este un subiect extrem de serios, iar răspunsul la întrebarea dvs. nu este simplu și este aproape imposibil să fie complet. Voi încerca însă. Am crescut într-o familie creștină, romano-catolică, în cel mai autentic sens al termenului.

Părinții mei, oameni cu frica lui Dumnezeu, au păstrat și au avut în sufletul lor această bucurie a rugăciunii pentru Dumnezeu și, în special mama, m-au crescut și pe mine în acest fel. La 4-5 ani mergeam la Biserică. Îmi amintesc că ziua de duminică începea de dimineață, cu pregătirea pentru Biserică. Toți ne îmbrăcam cu hainele cele mai bune și ne străduiam să nu întârziem la liturghie. De la 7 ani, parohul locului începea pregătirea pentru întâia împărtășanie, cu ceea ce se numea la vremea aceea „învățătură” și ceea ce însemna în fapt a învăța primele rugăciuni. Atunci ți se explicau Sacramentele și, încet-încet, aflam câte ceva despre Biblie. Toate acestea, pentru a fi pregătit sufletește pentru prima împărtășanie, un eveniment extraordinar de important.

Ulterior, în perioada de școală și liceu, frecventam liturghia pentru tineri, atunci fiind și perioada când au apărut primele întrebări, generate și de educația materialistă și ateistă primită la școală, în special la orele de biologie, unde mi se preda teza evoluționistă și nu intrau în discuție subiecte care să fi vizat, spre exemplu, originea divină a omului. Așa au fost începuturile…

Ulterior, studiile, viața, experiențele personale sau ale altora, informațiile diverse au făcut să se stabilizeze în spiritualitatea încorporată în mine chestiuni certe, dar și multe semne de întrebare, unele existând și astăzi, legate de credință, de religie, de Biserică și nu numai.

Nu e nevoie să privim foarte departe pentru a observa, spre exemplu, că astăzi, în contemporaneitate, lucrurile s-au schimbat esențial. Spre exemplu, Europa civilă, laică, își contemplă în prezent cuceririle politice. Acestea, trebuie s-o recunosc, sunt însemnate în ordinea supra-socială, dar – din păcate – sunt dublate de fenomene de criză maximă ale persoanei, societății și statului. Iată cuceririle Europei din ultimii 200 de ani: avem constituții; avem democrație; avem o superbă Cartă a Drepturilor Omului; avem tratatele de la Lisabona; și, drept urmare, avem Uniunea Europeană. Sunt cuceriri exemplare ale spiritului secular european și, fără îndoială, marea națiune a Europei a atins cel mai înalt vârf de performanță în materia organizării istorice. Bătrâna Europă și-a propus și a promis o lungă tinerețe. Eu personal însă sunt convins că o Europă altfel decât creștină rămâne doar o formă de organizare, nici măcar o supra-identitate statală. De aceea, recenzând o anumită criză manifestă a acestei Europe seculare, capitalistă și modernă (vezi recentul Brexit), nu putem să nu observăm următoarele idei de bază:

– Persoanele își manifestă individualitatea. Dar sunt singure. Suflete singure. Tautologia „eu sunt eu” caracterizează tragedia în care a eșuat individualismul ca ideologie și aceasta, în tragismul ei, se manifestă și prin înstrăinarea persoanei de familie, individualitatea exarcebată afirmându-și, uneori pertinent, dreptul la „fericire personală”. Aceasta este practic o utopie și o himeră întristătoare, mai ales în condițiile în care familia contemporană are, din păcate, probleme infinit mai mari, decât, să zicem, viciul de consimțământ la întemeierea ei.

– O altă idee de bază este aceea conform căreia persoanele se înstrăinează de societatea civilă. Uneori, oamenii neputând abandona teroarea de tipul „eu sunt eu”, relația persoană-societate devine în mod automat una de respingere reciprocă. Observați că dezintegrarea coeziunii sociale este foarte evidentă astăzi, iar înstrăinarea persoanei față de societate este vădită și sub alt aspect: exacerbarea nepăsării.

– În sfârșit, cred că o a treia idee evidentă este aceea că statul s-a dezis de societatea civilă. După ce s-a îndepărtat de Biserică, statul contemporan se legitimează astăzi mai curând pe reflexul îndelung uzitat al exercițiului de eligibilitate democratică, decât pe voința conștientă a cetățenilor. Încep să cred din ce în ce mai mult că statul mai există astăzi numai pentru că inteligența umană n-a descoperit o altă formă posibilă de organizare. Ca atare, el există aproape în chip fatal și nicidecum datorită unei necesități a unei vieți sociale.

Vă amintesc că instrumentul de afirmare a statului laic a fost legea. Când și-a luat dreptul de a legifera, statul s-a sprijinit pe legitimitatea sa dată de încrederea cetățenilor ca subiecți de drept, iar principiul generator de lege a fost puterea. Și în statele dictatoriale, chiar dacă puterea nu era legitimă, legea creată de exercițiul acesteia s-a aplicat. Mi se pare acum că ceea ce a părut a fi esență a ființei umane, sub aspectul putinței de a stăpâni realitatea și durata prin lege, este acum un mecanism funcțional prin inerție. Năucitor sub aspectul volumului și hiper-complex prin detalii.

De altfel, Cicero a profețit în „De officiis” când a afirmat: „summum jus, summa in juria” – expresie pe care v-o traduc liber astăzi cam așa: „nimic nu este mai potrivnic moralei, decât excesul de drept”. Uneori, deși sunt apărător fervent al drepturilor omului și voi fi întotdeauna, îmi pun întrebarea dacă acestea nu au „degenerat” în „pretenții” egoiste, individuale sau comunitare, ca acel drept la „fericire personală” sau ca drepturile minorităților sexuale?

Mult prea des societatea confundă libertatea însăși cu libertinajul în varii forme. Revenind, rezum ideile anterioare și le așez în trei trepte, evidente astăzi nu numai pentru cunoscători: statul s-a înstrăinat de Biserică; societatea s-a înstrăinat de stat; individul s-a înstrăinat de societate.

Soluții sunt convins că există. Ele sunt căutate. În parte, ne-au fost sugerate de Papa Ioan Paul al II-lea, care a spus: „Nu vă fie teamă!”; să nu ne fie teamă nici de consecințele erorilor care se întorc acum împotriva noastră. Același mare erou al iubirii, în fața căruia am fost într-o audiență personală, a dovedit că Dumnezeu nu a părăsit lumea și atunci noi, oamenii, suntem probabil singurii care avem putința de a da o nouă semnificație valorilor vieții.

De aceea, cred că putem discuta despre credință, despre religie, despre Biserică, în termeni noi, cu oameni noi, deschiși spre construcții socio-statale înnoite, care să încerce asigurarea măcar a unei relative bunăstări sociale. Cred că asta a fost și rațiunea pentru care, la un anume moment din viață, am decis să intru în politică. Dar despre asta vom mai vorbi.

Sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi avocaţi din România, preşedintele Uniunii Juriștilor din România și președintele Academiei de Științe Juridice. Cum aţi ajuns să îmbrăţişaţi dintre profesiile juridice pe cea de avocat? Căror profesori le datoraţi devenirea?

Sunt avocat de 40 de ani și nu am renunțat niciodată la această calitate, indiferent de demnitățile pe care le-am exercitat pe parcursul anilor. Visul adolescentului Ioan Chelaru a fost să ajungă arheolog, pasiunea pentru istorie fiindu-mi inoculată încă din copilărie de un străbunic de-al meu, autodidact, care mi-a încântat copilăria, povestindu-mi despre Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Napoleon Bonaparte.

În aceste condiții, mi-am îndreptat pașii spre Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, al cărui student am fost până în 1976. Ulterior, constatând imposibilitatea exercitării unei asemenea profesii la acea vreme (cea de arheolog), am urmat cursurile Facultății de Drept, tot de la Universitatea ieșeană, la finalul cărora deși aș fi dorit să ocup un post de asistent la Facultatea de Drept, acest lucru s-a dovedit imposibil.

În aceste condiții, în sistemul de repartizare pe care-l știți, valabil în acele timpuri, am fost repartizat la Biroul Colectiv de Asistență Judiciară Roman, județul Neamț. Aici am avut norocul să găsesc un colectiv de avocați extrem de bine pregătiți și să am un Maestru (avocat Ilie Nicolae) care a știut să descopere în mine calitățile viitorului avocat și, în primul rând, pasiunea pentru știința dreptului.

Și fiindcă veni vorba de modele și de persoane de referință care mi-au marcat cariera, nu pot să nu vă vorbesc astăzi despre marele profesor Mihai Jakotă. L-am cunoscut în anul I, la cursul de Drept Roman. Tot așa, într-o toamnă în care deasupra Copoului ploua iar noi, studenții, alergam mereu să nu întârziem. Îmi aduc aminte primul impact. Un om mărunt, o călcătură normală, nimic spectaculos în aparență, nici în gestică, nici în căutătură. Doar cuvintele. Și, desigur, creta pe care o ținea în mână. Nu doar eu, cred că toată generația mea l-a iubit de la prima oră. Ceea ce era dat să ascult era o desfătare pașnică, un răsfăț intelectual, o provocare continuă. Mânuia terminologia juridică ușor, cu o rară îndemânare și cu o eleganță pe care nu am mai întâlnit-o decât foarte rar. Curs după curs, în creierul meu încă tânăr, conceptele dreptului căpătau un desen energic, aidoma schițelor unui sculptor. Cu Profesorul Jakotă a început pentru mine reala bucurie de a fi student la drept. El nu-și prezenta știința din înălțimi eterice și nici nu cobora în abisuri de nepătruns. Te cucerea cu prelegeri de poveste și cu un limbaj simplu, degajat. Ideile se așezau în capetele noastre ca o broderie. Mereu deschidea portițe de înțeles și îmi amintesc cum mi se îngrămădeau întrebările în creier ca stolul de vrăbii asupra unor grăunțe aruncare în loc deschis. Ne copleșise pe toți fără niciun efort. Nu-mi dădeam seama, dar aveam în față un model uman și profesional de excepție. Fascinația modelului nu înspăimântă, dar impresionează. În fața unui Profesor uriaș nu poți risca să deschizi gura decât după o bună pregătire și mereu ai sentimentul că nu ești pregătit. Abia asta îți dă aripi.

O carte te poartă spre alta și alta, o notă de subsol verificată cu atenție deschide un alt labirint și o altă perspectivă. Sute, mii de ore de studiu în bibliotecă, dar niciun minut pierdut pentru viață. Din dialogurile cu noi, profesorul ne-a dat de înțeles că era un mare iubitor de cărți, un cititor pe care nu-l puteai surprinde cu o noutate. Exegeți ai dreptului roman, ai dreptului canonic, ai dreptului natural – îi erau cunoscuți pentru că le citise cărțile în limba lor, iar elita universitară europeană îi era accesibilă personal. Îmi povestea, uneori, cu modestia care nu-l părăsea niciodată, despre astfel de întâlniri. Nu epata, nu-și umfla pieptul. Asta era un fel de metodă trucată de a-mi insufla dragostea de cărți și cercetare. A cultivat cu mine un tip de legătură și dialog care era parțial peripatetică și parțial platonism. Era totodată metodic și destins. De altfel, legătură personală cu studenții, nu prea obișnuită pe atunci, constituia pentru el una dintre tezele pe care se baza când vorbea despre emanciparea școlii de drept și a cercetării. Acest lucru l-am dibuit și aflat abia în anul IV de studiu, când ne-a predat Dreptul internațional privat. Prinsesem curajul de a-l aborda pe profesor în manieră particulară, de a-i pune întrebări, de amplitudine și de perspectivă. De aceea, cred, am rămas fidel acestei științe aride – Dreptul internațional privat. Privilegiul de a fi studiat cu Domnia sa această materie greu digerabilă mi-a marcat toată cariera. Astăzi, eu însumi predau acest curs, pe care recent l-am publicat într-o carte cu titlul „Străinii în România”, și nu trece nici o oră la catedră fără să-mi amintesc de profesorul Jakotă.

Și nu a fost numai el. Profesori ca Petre Andrei, R. Sanilevici, Gr. Theodoru, M. Zolineak au marcat cu personalitatea lor generații de studenți ai școlii ieșene de drept.

Oraşele mici, aşa cum e şi Romanul, au o energie aparte. Doar aşa se explică faptul că, de multe ori, oamenii care influenţează schimbările majore din societate vin din astfel de locuri. Cum aţi devenit o voce reprezentativă, un politician apreciat, cu o contribuţie semnificativă la revizuirea Constituţiei, la redactarea legilor ce ne guvernează azi, la construcţia noii democraţii din România?

Nici asta nu este o poveste simplă. A fost o alegere făcută la un moment dat, când chiar am simțit nevoia să mă implic. Vorbesc despre anii 1995-1996, când societatea românească era în reconstrucție și avea nevoie de oameni care să și asume responsabilitatea, dar și care să aibă puterea de a face față provocărilor, prin verticalitate, prin soliditatea cunoștințelor, prin perseverență și onestitate. Am încercat să găsesc în mine aceste calități atunci când m-am implicat în politică, sperând că niciodată nu voi trăda așteptările electoratului și, mai mult decât atât, nu mă voi trăda pe mine însumi.

Din anul 2004, când am fost ales în Senatul României, laitmotivul politicii și activității mele parlamentare a constat în elaborarea ideilor constructive folositoare semenilor, iar în activitatea ulterioară dorința de a contribui personal și substanțial ca lucrurile să se schimbe în bine a fost o constantă. Cineva asemăna munca parlamentarului cu cea a țăranului român, neobosit de truda câmpului, dar și mândru de roadele lui. Visul meu a fost ca roadele muncii mele în Parlament – legile să lumineze și să-mi ajute mereu concetățenii să trăiască mai bine, mai ușor și mai clar. Am fost adesea considerat un „specialist”, nu neapărat un om politic, și sfaturile mele, părerile, punctele mele de vedere, odată exprimate, erau de luat în seamă.

Politica parlamentară nu e un teatru pentru zâne, iar democrația nu e un sistem firesc și nu vine de la sine. Democrația este lucrul cel mai greu de apărat, mai ales dacă te miști printre hiene egocentrice și egolatre, care reduc realitatea țării la putința lor de percepție limitată, iar puterea publică o transformă în atribut personal. Tânăr parlamentar romașcan fiind, am crezut că este de ajuns să fii convingător și just în opinii pentru ca un punct de vedere să fie acceptat și impus, chiar dacă – prin accident istoric – grupul parlamentar din care am făcut parte la un moment dat nu era la putere. Am aflat că în realitate nu e așa. Am aflat că adevărul scandalizează, că argumentele jignesc, că opinia justă frustrează.

Puterea în stat este ceva care trece peste închipuirea comună, pentru cei slabi de înger. Puterea poate fi începutul distrucției de personalitate, pentru că la acel nivel există acces nelimitat la informații, există pârghii prin care se pot distruge destine, pot fi înlăturați oameni, aruncați în uitare. Cine deține puterea – dacă este lipsit de reflexul judecății de valoare, de măsură în decizii, de echilibru interior – poate ajunge de-a curmezișul ideii de democrație și poate deveni piedică pentru bunul mers al țării. Asta pentru că decizia finală, chiar după dezbateri, este – de obicei – cea care se luase deja înaintea dezbaterii, în spatele ușilor închise! Anii în care am fost în politică m-au învățat că cel care decide, care face propunerea și-și asumă riscul, este de regulă liderul politic. Asupra sa cade greul decizional, prin poziția sa este constrâns la exerciții de reflecție; iar asta atât cât îl duce mintea și conștiința, nu rareori interesul de partid sau general! E o naivitate să-și închipuie cineva, cum aud în tot felul de dezbateri mai mult sau mai puțin televizate, că se pun în discuții interactive probleme majore la nivel de Guvern sau Președinție. Singurul for al dezbaterii este și ar trebui să rămână Parlamentul.

Vorbiți de noua democrație din România. Nu mai sunt de câțiva implicat în niciun mod în politică, însă experiența trecutului îmi spune că în România secolului al XXI-lea ar fi necesar ca nimeni, om de stat sau instituție, să mai poată pună problema excesului de autoritate. Și totuși, cu regret am constatat că au reapărut aceste excese în care instituții „de forță” ale statului și-au depășit în mod constant atribuțiile și menirea, încălcând flagrant, fără putință de tăgadă, drepturile omului, dogmele democrației, principiul constituțional al „separației puterilor”. Vă amintesc doar de celebrele „protocoale”.

Sigur că am plecat și cu un gust amar și nu aș invoca scuza împrejurării faptului că am fost în majoritatea timpului în opoziție față de putere. Din păcate, o analiză serioasă și bine argumentată nu va găsi prea multe realizări cu care guvernările succesive de după anul 2000 să facă dovada că au lucrat pentru binele țării. Astăzi, nu trebuie să fim prea exigenți în a observa că nu există o justă asociere socială și o cât-de-cât reală prosperitate, niciun capitalism corect, nicio adevărată reformă a legislației și justiției, nicio garanție sigură pentru protecția vieții și sănătății, nici cultul pentru protecția mediului, niciun salt economic, nicio fiscalitate suportabilă pentru oameni și aproape niciun progres în redresarea școlii românești.

După trei mandate în Parlament, cum găsiţi Parlamentul de azi – calitatea profesională și umană a parlamentarilor români, contestările uneori violente ale schimbărilor legislative propuse şi votate?

Emil Cioran credea că salvarea României stă în virtuțile ei ascunse și că noi, cei de astăzi, avem datoria să descoperim aceste virtuți pentru că avem menirea să ducem mai departe destinul acestui popor. Vedeți, după atâția ani, din păcate, trebuie să spun că vremurile pe care le trăim sunt încă încărcate de zbucium, de veșnice căutări, pe care uneori cu greu le putem cuprinde cu mintea. Unde este oare democrația cea reală, atât de dorită de unii și hulită de alții?

Statul de drept, către care ne iluzionăm majoritatea dintre noi, nu se construiește cu halbele de bere, cârnăciorii, micii, cozonacii, uleiul, orezul sau zahărul oferite. Nici măcar cu plicurile cu bani, dăruite cu generozitate de cei care-și imaginează că totul se poate cumpăra în această țară. Eu am îmbătrânit crezând că demnitatea mea, a ta, a ei, sau a lui, a acestui popor nu este de vânzare. Sunt un idealist, asta e altceva, dar dați-mi voie să mă înșel! Nu știu ce și cât ne-a mai rămas, dar nu cred că totul se poate scoate la mezat. După 30 de ani de la Revoluția Română, constat că și noi, și partidele nu am dat importanță sau, în cazul celor din urmă, nu au avut interes să țină cont de valoarea oamenilor care au fost promovați în organele reprezentative și de decizie. E evident că nu e cazul ca aceasta să se ghideze după alte criterii, de tristă faimă, decât valoarea umană, morală și profesională a celor pe care partidele îi promovează, iar noi îi învestim cu încrederea noastră. Cred că în Parlament, și asta a rămas un deziderat pentru mine, din păcate de neatins, ar trebui promovați numai cei pe care Dumnezeu, părinții și educatorii i-au înzestrat cu dragostea de oameni și neam românesc, cu înțelepciune și demnitate, cu respectul valorilor creștine și cu dorința de a se dărui semenilor, nevoilor lor, slujirii „trebilor țării”.

Ce poate determina un politician să se retragă din viaţa politică? Este cumva vorba despre un vot de blam dat modului actual în care liderii partidelor înţeleg să facă politică sau este vorba de o îngrădire a libertăţii politicienilor de azi? Au sfori politicienii noştri de azi?

Greu răspuns. Astăzi, activitatea politică este considerată o activitate mediocră și murdară, care îi îndepărtează pe cei mai onești și capabili și care recrutează mai ales nulități și șmecheri care văd în ea o metodă rapidă de a parveni, de a se îmbogăți. Disprețul față de politică nu mai are limite în zilele noastre și, ca urmare a unei realități incontestabile, nivelul intelectual, profesional și, fără îndoială, moral al clasei politice românești a coborât la cote de repetenție. Este adevărat că mult prea des, că-n multe locuri, politica este sau a devenit murdară și josnică, de aceea și cei care o practică în mod corect au fost despuiați de respectabilitatea și seriozitatea unei ocupații care în trecutul interbelic avea o aură mitică, părea un spațiu dedicat eroismului civil și acțiunilor curajoase pentru drepturile omului, dreptate socială, progres și libertate.

Așa fiind, oamenii politici au ajuns preferații jurnaliștilor de scandal, care sub sloganul libertății de expresie și de informare sunt considerați „garanții” democrației, iar un litigiu cu aceștia este riscant, pentru că există magistrați care, chiar respectabili fiind, se feresc adeseori să dea verdicte ce par, desigur numai aparent, să restrângă această libertate abuziv înțeleasă și practicată.

Spunea, nu fără temei, Mario V. Llosa că „presa de scandal nu corupe pe nimeni… ea se naște coruptă de o cultură care în loc să respingă intrunziunile grosolane în viața privată a oamenilor, le caută.. pentru că această distracție face mai suportabilă ziua de muncă a angajatului punctual, a muncitorului plictisit și a gospodinei obosite. Așa că prostia a ajuns regina și stăpâna vieții de astăzi, iar politica – una dintre principalele ei victime”. Aș spune eu, câteodată meritate.

Priviți astăzi cum, prin televiziuni și nu numai, cultura snoabă și superficială adoarme civic și moral o societate întreagă care, cel puțin în aparență, devine tot mai indulgentă cu abuzurile și excesele celor care temporar ocupă funcții publice și exercită într-un fel sau altul puterea.

Și mai constat ceva. Disprețul față de lege a devenit public și evident. El a luat naștere chiar în statul de drept și se manifestă printr-o atitudine civică de nerespectare a ordinii legale existente și prin indiferența și anomia morală care îi lasă cetățeanului posibilitatea de a încălca legea și de a-și bate joc de ea ori de câte ori poate profita de pe urma ei sau, de multe ori, numai pentru a-și manifesta disprețul, neîncrederea și batjocura față de ordinea existentă. Explicații există: legile sunt prost făcute, aprobate și promulgate nu pentru binele comun, ci pentru interese particulare, sau concepute atât de prost, încât cetățenii se văd obligați să le încalce. Acest dispreț, cred, pleacă de la ideea – nu neapărat greșită sau nereală – că legile sunt opera unei puteri care, așa cum subliniam, nu vrea altceva decât să se folosească de ele în scopuri personale, ele fiind în acest fel roase de egoism și de interese particulare și de grup, ceea ce îl exonerează de respectarea lor pe cetățeanul de rând.

Dacă vreți, un exemplu, priviți la piața de imitații: cărţi, discuri, haine. Aici tendința de a nu respecta legea a devenit mondială și cred că e inevitabil ca disprețul față de lege să ne facă să ne îndreptăm spre o dimensiune mai spirituală a vieții în societatea românească. Deprecierea politicii, pe care o constatăm atât de evident cu toții, este în strânsă legătură cu prăbușirea ordinii spirituale, care într-un fel ar mai fi frânat abuzurile și excesele celor aflați la putere. Doar că locul ocupat altă dată de religie nu a fost umplut până acum de o cultură cu repere și valori solide și perene și atunci… priviți pe fereastra de afară sau pe ecranul TV.

Odată cu dispariția oricărei tutele spirituale din viața publică au apărut sau reapărut demoni care au degradat politica într-o asemenea manieră, încât au determinat întreaga societate să nu mai vadă în politică nimic altruist și nobil, ci o profesie dominată de necinste.

Regretaţi că la un moment sau altul aţi acordat sau nu un anume vot în Parlament sau ați decis amânarea altui vot? Cât de liber este un parlamentar să propună şi să voteze ceea ce consideră el că este important pentru îmbunătăţirea vieţii semenilor pe care îi reprezintă? Cât de nocive pot fi directivele liderilor de partid?

Cariera de parlamentar, suficient de lungă, pe care am trăit-o, m-a pus deseori în ipostaze mai puțin plăcute. Așa precum știți, organizarea politică în Parlament se face pe grupuri parlamentare, deciziile privind votul la un proiect sau altul se iau de cele mai multe ori după discuții în grupurile politice unde se aduc argumente pro sau contra și unde, în final, hotărârea se ia prin vot. Uneori, votul este influențat de decizia politică, ce vine de la conducerea executivă a unui partid politic în care ești înregimentat. Au fost cazuri, și nu puține, în care nu am fost convins neapărat că votul pentru sau împotrivă acordat unui proiect sau unei numiri într-o funcție reprezenta opțiunea cea mai bună. Am avut și câteva situații în care pentru a nu vota împotriva proprie-i conștiințe și a convingerilor mele am părăsit sala, procedând la ceea ce se numește un vot de conștiință. Și pentru că exemplul concret este sarea și piperul interviului, împotriva deciziei politice a partidului meu, nu am votat numirea în funcția de Ministru al Justiției a doamnelor Cristina Guseth și Raluca Prună. Pe această temă am avut și o discuție personală, mai puțin plăcută, cu liderul partidului.

În ceea ce privește libertatea unui parlamentar în legătura cu inițiativa legislativă, sigur că acesta are libertatea să decidă cu privire la propunerile pe care le face, având acest drept prevăzut în Constituție. Cred însă că întotdeauna norma juridică propusă trebuie să reglementeze o relație socială aflată în criză, drept urmare, inițiativele legislative promovate trebuie bine fundamentate printr-o expunere de motive convingătoare și, când acestea sunt complexe ar trebui să existe și studii de impact corespunzătoare. Sigur, când ești la guvernare, adică atunci când grupul tău parlamentar face parte din majoritate, trebuie să ții cont și de programul politic propus de Guvern la învestirea sa pe fiecare domeniu de activitate.

Îmi place să spun că „viața face dreptul”, constatând asta în timp, după experiența celor 165 de inițiative legislative pe care le-am propus și dezbătut în Parlament și care au devenit acte normative, numărându-le doar pe cele care erau necesare aproape în mod obligatoriu societății românești. Din acest punct de vedere, cele mai importante acte normative, cu reglementări complexe, care vizau zona legilor organice, se discută și în organele de conducere ale partidului din care inițiatorul face parte. Uneori, anumite proiecte sunt necesare și urgente, alteori ele se dovedesc a fi inoportune.

Sunteţi preşedintele Uniunii Juriştilor din România. În fiecare an facultăţile de drept eliberează mii de diplome. Ce şanse au viitorii jurişti să profeseze în condiţiile în care mediul economic nu este atât de prolific ca să-i poată absorbi? Ce modificări legislative ar putea interveni pentru a oferi absolvenţilor de drept şi juriştilor şansa de a-şi exersa profesia? 

Subliniez din capul locului că activitatea UJR, și anterior alegerii mele ca președinte, sub îndrumarea înțeleaptă a dlui G.I. Chiuzbaian, a fost în permanență subsumată cunoașterii, înțelegerii și respectării realității juridice ca o dimensiune inalienabilă a realității sociale. Dacă aruncați o privire peste trecutul recent al Uniunii, veți observa, extrem de lesne, contribuția, uneori majoră, desigur alături de organele de exercitare a profesiilor juridice, la consolidarea statului de drept și a valorilor civice, la creșterea credibilității actului de justiție și la promovarea intereselor tuturor categoriilor de juriști.

Evident că în calitate de societate de „utilitate publică” încercăm o acțiune de coeziune în cadrul Uniunii Juriștilor a tuturor profesiilor, în aria noastră de preocupări, în afară de cele științifice, ne veți găsi mereu lângă oamenii care practică profesii ale dreptului, mai exact în zonele unde se întâlnesc dificultăți, începând de la reglementarea în sine, până la modificarea legislației profesiilor, până la relații interinstituționale unde putem ajuta. Sub această umbrelă a UJR toate profesiile au de câștigat. Nimeni nu cedează, nimeni nu dă nimic, decât valoare științifică, valoare profesională, iar aceasta este ce putem face și intră într-unul din proiectele noastre viitoare, legat de coeziunea și îmbinarea profesiilor juridice cu învățământul juridic, care este într-o mare criză. Eu cred că o asemenea colaborare aduce numai beneficii pentru toate părțile și că o Uniune a juriștilor puternică și folositoare nu poate exista decât și împreună cu uniunile pentru exercitarea profesiilor juridice, și aici mă refer la Asociația Magistraților din România, la Uniunea Judecătorilor din România, la Asociația Procurorilor din România, la Uniunea Națională a Barourilor din România, la Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, la Uniunea Executorilor Judecătorești din România, la Ordinul Consilierilor Juridici din România și la Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență.

Colegiul director al Uniunii, format din personalități din diverse domenii ale dreptului, este implicat de mai mulți ani în proiecte importante, din care nu lipsesc: editarea revistei „Dreptul”, considerăm noi, cea mai bine cotată publicație de doctrină, jurisprudență și cultură juridică, ce are o vechime de aproape un secol și jumătate, fiind după revista „Convorbiri literare” cea mai veche publicație românească în apariție; organizarea anuală a zilei Justiției, ca manifestare publică prin comunicări, simpozioane, dezbateri și întâlniri, toate cu caracter științific, ancorate adânc în realitatea juridică a României și, păstrând o tradiție care vine de acum 28 de ani, la finalul fiecărui an, organizăm Gala Premiilor UJR, acordând celor mai importante cărți de drept premiile Uniunii.

Să nu vă închipuiți că este simplu să transmiți un mesaj unitar pentru toți cei care trăiesc și lucrează în profesii din cadrul lumii justiției! Cu privire la absolvenții facultăților de drept, este evident un excedent de forță de muncă pe piața din România, nu foarte mulți dintre absolvenții acestor facultăți având șansa să profeseze conform pregătirii lor. Este un deziderat pe care Uniunea și l-a propus spre soluționare în perioada imediat următoare, rămâne de văzut ce vom putea face.

Sunteţi un avocat cu experiență. Ați îndeplinit funcții importante în conducerea organelor profesiei. Cum aţi ajuns să îmbrăţişaţi această profesie? Ce satisfacţii v-a adus profesia de avocat? 

V-am mai vorbit despre asta și despre periplul meu de viață, prin care visul de a ajunge arheolog s-a transformat în realitatea unei cariere de 40 de ani la bară. Mulți dintre colegi spun astăzi că sunt făcut pentru această profesie. Nu știu dacă e neapărat adevărat. După opinia mea, avocatura este o artă care se poate alătura artei legiuitorului, a magistratului, a notarului și chiar a administratorului. Pentru a ajunge să practici avocatura ca pe o artă este nevoie de cel puțin două însușiri fundamentale: talent și vocație; talentul, ca o efervescență maximă a înzestrărilor native și, îndeosebi, a inteligenței. Iar pentru un bun avocat este nevoie în mod obligatoriu de inteligență verbală, dar nu trebuie să lipsească nici inteligența tehnică ori cea socială. Toate acestea trebuie însoțite în permanență de discernământ, ca facultate esențială a inteligenței. Mai mult chiar, unui avocat nu trebuie să îi lipsească talentul intelectual și artistic, plus arta de a vorbi.

Am auzit în lunga mea carieră exprimate idei conform cărora vorbirea frumoasă se învecinează cu înșelătoria Eu cred că dimpotrivă – o vorbire frumoasă este cu atât mai ademenitoare cu cât este mai ușor de înțeles. Ea contribuie la consemnarea faptelor și a argumentelor expuse. Îmi pare rău s-o spun că încă mai există printre magistrați, în special la cei tineri, prejudecata conform căreia cu cât vorbești mai frumos, mai tehnic, mai artistic, cu atât crezi mai puțin ceea ce susții. Această nobilă profesie pe care o practic, pe care am considerat-o întotdeauna de elită, așa cum vă spuneam, de 40 de ani, m-a învățat un lucru pe care nu mi l-aș fi închipuit niciodată, și poate dacă m-aş fi ocupat de altceva nici nu l-aș fi gândit. Avocatul nu trebuie neapărat să fie convins personal de afirmațiile sale, funcția sa de apărător neputând fi identificată cu aceea de persoană care exprimă convingeri proprii. Nu întotdeauna noi, avocații, suntem convinși, atunci când pledăm de partea unui justițiabil într-o cauză, indiferent de natura acesteia. De ce să deplasăm funcțiile? De ce să-l transformăm pe avocat în judecător? Trebuie să ne facem fiecare profesia. Avocatul nu este convins de multe ori de soluția unui judecător. Eu cred chiar că nu este neapărat o lipsă de virtute profesională ca avocatul să pledeze împotriva convingerilor sale!

În sfârșit, să nu uităm că avocatul este o persoană cu o activitate practică, iar în această calitate i se cere să aibă și vocație, ceea ce înseamnă atracție și iubire spre această profesie, dar și un îndemn irepresibil spre ea. Întotdeauna drumul spre vocație într-o profesie trece prin iubire! Vocația, ca și talentul, pot fi create, dar nu te poți dispensa de ele dacă vrei să te realizezi ca o personalitate într-o profesie.

Le-am spus mereu celor 28 de avocați care și-au făcut stagiul cu mine că profesia aleasă de către ei este cea mai frumoasă, cea mai spectaculoasă, cea mai pasionantă, oferind multe satisfacții, dar este și cea mai grea dintre toate profesiile juridice! Să-ți dedici uneori mai mult timp decât crede cineva, timp pentru o profundă cunoaștere a cauzei, care înseamnă o trăire mentală și într-o oarecare măsură și afectivă, adică să ai puterea de a ți-o reprezenta în imaginație în mod concret, puterea de a extrage esențialul și de a sintetiza, îmbinate cu posibilitatea de a raporta ceea ce este individual, particular, momentan și trecător, la ceea ce este general valabil întotdeauna și abstract. Toate aceste posibilități, puse în mișcare interioară, înainte de a aborda procesul, constituie „temelia” pregătirii pledoariei.

Pentru un avocat, chintesența muncii noastre este pledoaria. Cred că aceasta este aproape de fiecare dată, sau ar trebui să fie, o creație artistică, asemeni oricărei creații din domeniul artelor frumoase. Astfel, cristalizarea activității avocațiale într-o pledoarie cu toate atributele unei opere de artă este, desigur, titlul de noblețe al profesiei pe care eu nu încetez s-o practic.

Dacă discutăm de satisfacții profesionale, și cred că nu vă gândiți numai la succesul într-o cauză sau în alta, vă dau un răspuns neașteptat: „nu banul este scopul esențial al profesiei de avocat”. În general, există ideea că ești avocat și că aproape în mod automat ai niște venituri mari. Mai ales atunci când ești avocat cu o anumită notorietate, prestanță și clientelă. Satisfacții importante, în afară de cele materiale, poți avea când ai deslușit tainele unei spețe ce părea ermetică, când ai aflat adevărul și l-ai așezat pe masa instanței într-o cauză ce părea pierdută, când, pornind de la o speță rară, ai trăit bucuria paginii tipărite într-un articol de specialitate, când ai pus umărul la reglementările necesare unei bune și corecte organizări a profesiei tale ori ale altei profesii, când ai constatat că aproape toți cei 28 de tineri avocați pe care i-ai ajutat să facă primii pași în profesie practică și-și asigură existența din această profesie și exemplele pot continua. Există multe probleme în prezent, în avocatura română sau europeană, ce sunt de discutat. Începând cu serioasa pauperizare a profesiei și finalizând cu nevoia de perfecționare a legislației specifice. Dar despre toate acestea și despre multe altele voi vorbi în detaliu într-o carte ce așteaptă lumina tiparului, la editura Universul Juridic, intitulată „Pași în urma dreptului”, ce va apărea la începutul anului 2020.

Sunteți considerat unul dintre puținii avocați români care pledați și predați într-o disciplină specială a dreptului, respectiv Dreptul internațional privat. Cum se poziționează azi această arie de expertiză?

Ei, nu e chiar așa. Însă nu greșiți prea mult cu privire la dificultățile majore pe care le are de soluționat un profesionist al dreptului care întâlnește în practică spețe din domeniul Dreptului internațional privat. Spectaculoase și dificile. Este o știință unde regula o face excepția. Indiferent că vorbim de conflicte de legi, de procesul civil internațional, de condiția juridică a străinilor sau de reglementări de drept internațional privat în diverse domenii, constatăm cu plăcere că în prezent există o îmbinare judicioasă între normele juridice din sistemul de drept unitar național românesc și normele de drept comunitar european. Așa că afirm cu certitudine că astăzi un domeniu ce părea ezoteric în urmă cu 20 de ani și infernal de abordat a devenit în bună măsură un domeniu clar.

Cicero argumenta undeva că, din realitățile oamenilor așa cum le fac ei și le spun, cu mare greutate poți deduce câteodată o regulă de drept. Dar, un bun jurisconsult va ști – continuă gânditorul roman – să găsească regula și s-o aplice în spiritul dreptății și al civilității.

Iar astăzi, când vorbim de dreptul internațional privat, discutăm în fapt de un domeniu, de o materie de studiu ivită din viața reală cu o relativă independență terminologică, încă nedefinitivă. Domeniul de aplicare a normelor de drept internațional privat este, trebuie s-o spun, lunecos ca gheața, în contextul mondializării și al întrepătrunderii de legislații naționale. Totuși, principiile rămân fatalmente aceleași. Nu uitați nicio clipă că în prezent există o viață privată internațională și discutăm în mod constant corect și judicios despre aceasta, că desfășurându-se exclusiv între persoanele particulare nu are niciun fel de tangență cu jus imperii, și deci cu domeniul suveranității și autorității publice. Pentru îndrăgostiții de drept, cam rari în ultimul timp, deși totul pare infernal, va deveni fascinantă și provocatoare această strategie ludică de contradictorialitate între legi diverse, de aplicare sau nu a legii, de găsire a punctului de legătură care nu întotdeauna este cetățenia, cu alte cuvinte de a descoperi toate „chițibușurile” și „tertipurile” iuris apices.

Ăsta e de fapt Dreptul internațional privat și nu pot să nu vă spun acum, la final, că, materia mea preferată fiind, reglementarea este un compromis între dreptul european din ce în ce mai complet și persuasiv și dreptul autohton.

Închei cu o întrebare specifică domeniului… sunt, oare, statele naționale suverane dispuse să renunțe parțial sau temporar la un anume atribut esențial al lor, care în fapt înseamnă reglementare națională și, desigur, aplicarea legii materiale și procesuale naționale în cele mai multe împrejurări?

Interviu apărut în revista Legal Magazin nr. 29, ediția de Moldova




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *