Search
Miercuri 25 Martie 2020
  • :
  • :

Teo Milea, pianist și compozitor român: ”Muzica mea aproape că se scrie singură în Timișoara”

Interviu cu Teo Milea, pianist și compozitor român

”Muzica mea aproape că se scrie singură în Timișoara”

 

Foto: Flavius Neamciuc

La nici 38 de ani, numele dvs. de artist are deja strălucire pe firmamentul muzicienilor români de anvergură internațională. Ce reprezintă pianul pentru dumneavoastră, pentru universul dvs. spiritual? Cum ați ales, la începuturi, acest instrument?

Când am văzut numărul 38, reprezentând vârsta mea, am fugit pe repede înapoi 31 de ani, amintindu-mi momentele cele mai plăcute din viața mea și am ajuns cu o ușoară noastalgie și la ziua în care am plecat cu mama de mână să mă înscrie la școală. Își dorea să facă om din mine și am ieșit pianist! Deși era liceul de arte din Arad, în 1988 i se spunea școala generală nr 19. Îmi aduc și acum aminte cu amuzament cum am pornit noi de acasă cu un plan și ne-am întors total pe dos. Tata este un sculptor tare talentat, autodidact, fără diplomă, cum îmi place mie să-l numesc, iar eu în pruncie desenam de zor cu mâna stangă cam toata ziua, excepție făcând momentele când mergeam să bat mingea pe maidan cu vecinii mei din cartier. Planul părinților mei era să mă înscrie la liceul de arte pentru a urma cursurile de desen, pictură și mai apoi sculptură, deoarece aveam “profesorul” acasă și pe lângă profesor, aveam și toate dălțile și ustensilele necesare unui viitor sculptor.

Ajunși la școală, am aflat cu mirare că aceste cursuri începeau doar din ciclul gimnazial, dar doamna director de la acea perioadă a venit repede cu o soluție și a întrebat-o pe mama dacă nu ar dori să mă înscrie la pian sau la vioara pentru ciclul primar. Pregătit de acasă cu radieră, creion și coli albe de desen, pentru o posibilă probă de aptitudini, am ajuns să cânt “În pădurea cu alune” și să fiu admis la pian, pentru că vioara tare nu-mi plăcea.

După terminarea ciclului primar eram atât de îndrăgostit de pian, încât i-am rugat pe ai mei să mă lase în continuare la secția de muzică și să continui studiul pianului. Deja câștigasem numeroase premii în competiții și îmi plăcea să bucur lumea prin talentul meu.

Ajuns la finalul liceului, conservatorul a devenit singura opțiune valabilă pentru mine, deoarece pianul devenise în adevăratul sens al cuvântului o parte din mine și eram deja cei mai buni prieteni.

Astăzi, după o viață petrecută în fața pianului și după mii și mii de ore de studiu, cred cu tărie că suntem inseparabili până la capătul vieții. Acest instrument mi-a devenit în timp cel mai bun prieten (astăzi împărțind acel loc 1 cu soția mea). Când cânt la pian pot să râd dar pot să și plâng, și nu mă sfiesc să spun că și la vârsta maturității îmi mai șterg lacrimi după ce cânt unele piese care mă poartă în amintiri legate de locuri sau oameni dragi.

Mulți spun că limba engleză este limba universală a zilelor noastre. Nu neg acest lucru, mă folosesc și eu de ea în multe ocazii, dar pentru mine muzica este limba universală, iar pianul mi-a dăruit șansa de a comunica atât de simplu și natural cu oameni din lumea largă.

 

V-ați născut în județul Arad, ați început să cântați la pian la vârsta de 6 ani la Liceul de Muzică „Sabin Drăgoi” din Arad și ați urmat cursurile Facultății de Muzică din cadrul Universității de Vest din Timișoara, pe care ați absolvit-o în 2005. De atunci, ați progresat continuu în carieră, alegând să vă continuați viața și creația muzicală în Canada, la Toronto. Cât de mult v-a ajutat profesional opțiunea dvs. de a trăi și evolua peste Ocean?

Eram prin liceu când părinții mei mi-au povestit că prin anii `80 au avut posibilitatea să plece în Suedia dar, deși era foarte tentant, au decis să rămână în țară. Mi-au explicat ei prin cuvinte simple că oamenii din jurul lor, prietenii, familia, locurile dragi, liniștea sufletească erau totul pentru ei și nu doreau să le dea la schimb pentru nimic în lume. Acum îi înțeleg perfect, dar ani în urmă cuvintele lor nu făceau parte din viziunea mea. Ca adolescent, și chiar ca tânăr, am fost o fire mai rebelă, care nu dorea nici în ruptul capului să stea într-un tipar. Nu puteam concepe ca ceva sau cineva să îmi îngrădească libertatea de a cutreiera lumea în lung și-n lat.

Vreme de 33 de ani și jumătate am locuit “acasă” (așa numesc eu România mea!), iar când am avut posibilitatea să plec peste ocean, am plecat cu dorința nebună de a vedea ce este în lumea nouă despre care tot citeam, vedeam poze și filme și mulți povesteau.

Odată trecută ”balta”, m-am trezit la realitate și mi-am dat seama că aproape tot ceea ce știam nu e valabil. Pe noile meleaguri, singurul lucru rămas în comun cu rânduielile de acasă  a fost pianul. Și în Canada pianele au tot 88 de clape, care sunt tot albe și negre, iar valsul este tot în măsura de ¾.

Plecasem deja din țară cu un concert antamat în viitorul meu oraș, Toronto, într-una din cele mai fierbinți locații muzicale, unde cântau numai nume bune din lumea internațională a muzicii. La finalul concertului, Ed, proprietarul sălii de concerte, m-a privit și mi-a spus: “Datorită ție, de azi înainte voi privi România cu alți ochi!”. Nu-i venea să creadă că un nou venit în Toronto, de nici o lună și jumătate, debutează cu casa închisă și termină concertul cu sala în picioare, lucru ce nu i se mai întâmplase în cei 15 ani de activitate.

Fiecare apariție m-a motivat tot mai mult și tot mai mult, și simțeam cum interpretarea mea crește în calitate și în profunzime și capătă un contur tot mai matur. Ajuns pe pământul nou, îmi propusesem ca încă de la început să joc cu toate cărțile pe masă, totul sau nimic, pentru că nu aveam nimic de pierdut. Îi aveam alături pe cei mai buni prieteni ai mei, soția și pianul, și știam deja că în această echipă putem să ne învingem temerile și să ne depășim limitele.

Astăzi, după mai bine de 4 ani de la debutul canadian, spun că am reușit să cuceresc prin muzica mea, prin muncă, prin dăruire și prin suportul continuu al jumătății mele, un teritoriu nou, aproape impenetrabil.

 

Sunteți, practic, profund legat de Timișoara: după absolvirea facultății, ați a făcut parte din câteva trupe de jazz, precum Horea Crișovan Quartet sau The Trumpet Sound, împreună cu care ați concertat în diferite cluburi și festivaluri de aici, ați lucrat cu Amalia Gaiță la proiectele muzicale „Sounds of Christmas” și „Culori” și ați susținut direct candidatura Timișoarei la titlul de Capitală Culturală Europeană 2021. Cât de des reveniți pe malurile Begăi? Ce vă ține aproape de Timișoara?

Timișoara înseamnă pentru mine „acasă”. De fiecare dată când intru în oraș, simt o liniște care mă cuprinde și care îmi dă acea senzație de bucurie că am ajuns în locul meu de suflet. De aceea în fiecare an ajung să mă plimb prin locurile mele preferate, cel puțin de două ori, să îmi savurez cafeaua la terasele pline de prieteni și de povești, sau să cânt în locul de care inima mea se simte atrasă ca un magnet.

Mă leagă 15 ani de amintiri de orașul acesta, și îmi aduc cu mare drag și nostalgie aminte prima lună când am ajuns în Timișoara. Era octombrie 2000, vremea era perfectă, se așternea ușor toamna peste oraș și în fiecare seară urcam într-un mijloc de transport în comun nou, cu o altă destinație, pentru a merge până la capătul liniei; astfel învățam noul meu „acasă”. Apoi l-am luat la pas, mă plimbam prin fiecare cartier să descopăr parcurile și să admir superba arhitectură a clădirilor. Până de Crăciun cunoșteam toată urbea în detaliu și eram deja îndrăgostit ireversibil de tot ce era în jurul meu.

Mi-am făcut foarte repede prieteni și cu siguranță și acest lucru a contat enorm în dragostea vie pe care o port Timișoarei. La început, am colaborat cu colegi din cadrul facultății de muzică, unde învățam tainele pianului clasic. Dar pentru că îmi doream să explorez și alte teritorii muzicale, am cochetat foarte repede și cu alte stiluri din care s-au născut colaborări ulterioare, de care sunt foarte mândru și de care îmi este tare dor. Cu siguranță, în viitor voi aduce în fața publicului meu noi proiecte care vor presupune noi colaborări, dar și reîntâlniri pe scenă cu prieteni vechi.

Momentul cu cea mai mare încărcătură s-a consumat în 26 iulie 2012, la Galeria Calpe din Bastion, când am apărut pentru întâia oară, cu foarte mari emoții, în fața publicului timișorean, în calitate de pianist și compozitor. După acel recital mi-am dat seama cât de mult îmi dăruise orașul în cei aproape 12 ani petrecuți deja în el. Cea mai mare parte din compozițiile mele le-am scris aici, și chiar am testat puterea locului în sensul că în urmă cu 2 ani, înainte de a zbura spre Timișoara, unde urma să concertez în cadrul Festivalului Artelor, eram cu piesa “Serenada” în lucru și speram să o finalizez până la concertul din Piața Operei. Acum spun, din fericire n-am finalizat-o, pentru că odată ajuns în locul meu de suflet, m-am dus să-mi fac încălzirea la Conservator înainte de concert și, fără nici o pregătire, „Serenada” își găsise parcă singură forma. Am putut să o cânt în premieră la finalul concertului meu, în fața publicului meu! Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că la finalul acestei piese eram cu lacrimi în ochi. Faptul că muzica mea aproape că se scrie singură în Timișoara, faptul că aproape că nu trebuie să depun nici un efort: totul curge natural și totul are o poveste.

Ce prevalează în cariera dvs. de pianist: interpretarea sau compoziția? Aveți un stil propriu, se poate încadra în cele binecunoscute? Ce artiști clasici sau contemporani v-au influențat și inspirat cel mai mult din punct de vedere muzical?

Când am început să-mi aștern pe hârtie ideile muzicale și mai apoi să le dau o formă, am făcut-o la imboldul soției. După cum spune tata, „zdrăngăneam” la pian în casă și, într-o zi, Raluca s-a furișat în camera cu pian în timp ce eu mă duelam cu instrumentul, iar când am făcut o pauză, m-a intrebat cu un ton încurajator: „Tu nu crezi că e păcat ca improvizațiile tale să rămână la nivelul ăsta?”.

Recunosc că am reflectat ceva vreme la întrebarea ei și după scurt timp m-am pus pe treabă și am început să conturez improvizațiile în piese de sine stătătoare, cu o formă clară. Așa s-a născut primul recital pe clape albe și negre, care 4 luni mai târziu ajungea să se audă în casele prietenilor muzicii mele în varianta primului meu disc.

După recitalurile de început am început să capăt curaj, mai ales când vedeam oamenii pășind cu atâta bucurie în sălile în care concertam. Locurile erau de cele mai multe ori prea puține pentru publicul care la finalul recitalului îmi oferea aplauzele sale finale în picioare. Atunci am ales să iau cu adevărat în serios darul de la Dumnezeu pe care tocmai îl descoperisem, compoziția. Cred că am devenit un fel de ”2 în 1”, pentru că astăzi sunt interpretul compozițiilor mele și totodată compozitorul viitoarelor mele interpretări. Nu trag să fiu de o parte sau de alta, simt că îmbin perfect ambele laturi!

Încă din adolescență mă frământa gândul vis-a-vis de interpretarea corectă a lucrărilor mai  marilor mei profesori: Bach, Mozart, Beethoven, Czerny, Liszt, Chopin, Rahmaninov, Bartok, Enescu… . Din păcate, nu am avut ocazia să îi cunosc personal și să stau la un pahar de vorbă cu ei, să înțeleg în detaliu ce anume trebuie să redau și să evidențiez prin fiecare lucrare, dar cu mine mă întâlnesc destul de des și dezbatem mult. Uneori se dau lupte interioare între compozitor și interpret, dar ajungem repede la un consens care să avantajeze urechea ascultătorului. Când îmi cânt lucrările, spun povestea mea și a tot ceea ce mă înconjoară și pot justifica fiecare notă pe care am scris-o. Pot povesti fiecare stare de bucurie sau de zbucium după concert chiar și în cuvinte.

Îi numesc “profesorii mei” pe compozitorii mai sus mentionați, întrucât nu doar le-am studiat lucrările pentru a le interpreta în perioada mea de formare, dar am investit timp disecându-le în detaliu pentru a înțelege anumite tipare de compoziție, cât și felurite modalități de a te juca elegant cu notele și armoniile pe la urechile receptorilor finali.

Ca stil, mă încadrez în zona neoclasicului sau a clasicului modern, păstrând valorile muzicii clasice, care stă la baza mea ca formare pianistică, dar scriind povești muzicale pe ideile si necesitățile timpurilor actuale.

De fiecare dată când am ocazia să ascult live un artist contemporan din zona neoclasică, merg cu mare interes la concert. Merg ca la un concert-lecție, pentru că sunt foarte interesat de cum și cât de repede poate să se conecteze artistul cu publicul său și vreau să văd cu ochii mei câtă emoție poate să transmită. La finalul concertului privesc atent mimica ascultătorilor să observ dacă au fost cuprinși de muzică și dacă acest concert a adus o stare de poveste pe chipul lor.

 

La Timișoara v-ați lansat, în 2012 și 2015, și cele două albume proprii: ”on white… and black keys” și ”Open Minds”. Primul album a a câștigat locul al II-lea la categoria Albumul clasic al anului 2014 la Radio SoloPiano.com, iar cel de-al doilea, primul loc în 2015. Mai mult, ați fost unul dintre cei patru finaliști ai concursului CBC Music’s Searchlight 2016 organizat de către radioul de stat canadian CBC, cu piesa Ireversibil. La acest concurs au fost înscrise peste 2.000 de piese. Ce competiții vizați în viitorul apropiat?

Multe din momentele frumoase de până acum s-au consumat în premieră în orașul parcurilor, și-mi place să cred că preț de câteva clipe am dăruit și eu ceva locului în care muzica mea a primit primele aplauze. Deși de curând am dobândit cetățenia canadiană, mă prezint în continuare ca român iar după ce identific țara, punctez repede și orașul de unde vin, Timișoara.

Recunosc, îmi place la nebunie propoziția spusă cu timp în urmă de marele Bela Bartok:  ”Competițiile sunt pentru cai”. De fiecare dată când am participat într-o competiție, am pășit pe scenă cu gândul că principalul și cel mai de temut competitor al meu sunt chiar eu. Competițiile m-au ajutat să mă perfecționez, să îmi testez limitele și să mă autodepășesc, pentru a face pași în evoluția mea și pentru a suprinde în cel mai plăcut mod prietenul meu – publicul. În momentul de față, competiția în care m-am re-avântat este cel de-al 3 lea disc solo, la care lucrez deja și care îmi doresc din tot sufletul să ajung să-l pun în mâna prietenilor muzicii mele în toamna anului viitor.

 

Este reconfortant pentru noi, ca români, să numărăm succesele compatrioților pe toate meridianele lumii. În 2011 ați concertat de Paști la Berna (Elveția), pe 1 decembrie 2012 – la Comandamentul României de la NATO de la Bruxelles, cu ocazia Zilei Naționale a României. În februarie  2017 ați concertat la Chicago, ați susținut concerte la The Jazz Room, Waterloo, Ontario, Al Green Theatre, Toronto și la Conservatoire de Musique du Québec din Montreal, iar cel mai recent concert a fost în Toronto, la Union Station, în decembrie 2019. Cu ce gânduri veți evolua pe scena Operei din Timișoara, cu un recital dedicat aniversării celor 145 de ani de la atestarea Baroului Timiș?

De fiecare dată când urc pe scenă, fie într-o sală de concerte, fie într-o biserică, o gară sau chiar și sala de recepții a comandamentului NATO de la Bruxelles, îmi doresc să transform acel spațiu într-o sufragerie muzicală plină de prieteni. E atât de fain gândul acela că prietenii muzicii tale s-au adunat în sufrageria ta, în jurul tău și al pianului și tu le cânți povești pe care ei le îndrăgesc deja și-i mai surprinzi din când în când cu câte-o snoavă nouă.

Pentru că pe o parte dintre invitații prezenți la aniversarea celor 145 de ani de la atestarea Baroului Timiș îi cunosc personal, iar pe ceilalți abia aștept să îi întâlnesc, am să mă așez la pianul de pe scena Operei din Timișoara cu emoția reîntâlnirii prietenilor dragi din sufrageria muzicală. Pentru că bunul meu prieten, decanul Baroului Timiș, Sergiu Stănilă, m-a invitat să mă bucur alături de voi de acest moment unic, încă din vara lui 2018, am avut timp din belșug să gândesc și să regândesc  lista recitalului și vă asigur că am presărat-o cu cele mai frumoase povești. Mai mult decât atât, am pregătit și un cadou: voi avea deosebita plăcere să interpretez în premieră absolută cea mai nouă compoziție care-mi poartă numele,  o ”nebunie” de piesă. Sunt sigur că tare are să vă placă.

 

Poate exista, în accepțiunea dumneavoastră, o legătură între muzica din categoria cultă și profesia de avocat – apărător al statului de drept?

Cu siguranță această legătură există. Am câțiva prieteni care au urmat cursurile liceelor de muzică din țară, după care s-au îndreptat spre facultatea de drept, iar o parte din ei chiar și azi mai cântă, ca hobby, la instrumentele pe care le-au studiat în anii tinereții. Trebuie să recunosc că încă nu am întâlnit nici un avocat care după terminarea studiilor de drept să se apuce de pian și să devină pianist concertist, dar dacă eu nu l-am întâlnit, asta nu înseamnă că el sau ea nu există.

Cu bucurie spun că mă întâlnesc des cu prietenii mei avocați – nu numai la concertele mele ci și la evenimente clasice în diverse spații și locații. Pe de altă parte, pot să confirm pe propria-mi piele că această legătură există, deoarece șeful meu (așa îmi alint eu soția, care este și managerul meu) a urmat cursurile facultății de drept din Timișoara și preț de 8 ani a fost juristă. Vă mărturisesc cu sinceritate că viața alături de un apărător al statului de drept se ghidează după un set foarte bine conturat de reguli. Pe unele le-am adoptat cu mare drag, dar pentru altele am reușit să-mi convertesc jumătatea pe stilul meu artistic.

Interviu apărut în Legal Magazin, ianuarie 2020, ediție de Banat, Crișana și Maramureș




Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *