”Eternul feminin” este conceptul-marotă care a călăuzit, răvășit și însuflețit secole de-a rândul poeții, filozofii, sociologii, dar mai ales pe militanții mișcărilor feministe. S-a glosat mult pe această temă și, sub stindardul luptei pentru egalitatea dintre sexe, femeile au urcat vertiginos pe scara emancipării, ajungând până pe cele mai amețitoare culmi ale succesului.
“Etern-femininul” poate fi regăsit la Goethe, în finalul celei de a doua părți a tragediei Faust, sugerând atracția umană spre o anume transcendență, ca o dorință sublimată. În esență, eternul-feminin este un model psihologic sau un principiu filozofic care idealizează conceptul peren al “femeii”. S-a mers vreme îndelungată pe ideea că bărbații si femeile au la baza diferite “esențe”, care sunt imuabile, adică nu pot fi modificate prin timp sau de mediu. Mitul respectiv a dăinuit fervent în viața socială, în literatura si cultura secolului al XIX-lea, când femeile au fost descrise ca fiind angelice, menite să așeze bărbatul în albia moralității și spiritualității.
Creștinismul dogmatic din teologia catolică s-a lepădat cu greu puncte de vedere mai vechi, conform cărora femeile erau calificate ca fiind inferioare bărbaților și mult mai păcătoase. Simone de Beauvoir, cunoscută eseistă, scriitoare, și figură de marcă a existențialismului și a feminismului în Franța, a criticat vehement conceptul de “etern feminin” ca mit patriarhal, care a înfățișat femeile ca pe niște corpuri pasive vii, erotice, care dau viață și hrănesc, excluzându-le din misiunea unui subiect care acționează, decide și experimentează.
Profetic cumva, Nikolai Berdiaev, talentatul filozof rus remarcat în linia existențialismului, a prevăzut că in societatea viitorului, femeia va juca un rol mare, anticipând că ea va fi mai legata decât barbatul de sufletul lumii, de primele forțe elementare, determinând comuniunea cu acestea. Acesta a făcut recurs la cel mai puternic exemplu al civilizației creștine, la Fecioara-Mamă, Maica-Domnului, cea mai desavârșită încarnare a respectivei idei, în care femininul este autentic și pur, generând o energie luminoasă și castă, izvor de curaj, de ideal, de bunătate.
La scara istoriei, a trecut puțin de la momentul în care femeile s-au afirmat și au căpătat drepturi: dreptul de merge pe bicicletă și a conduce un autoturism, dreptul de a avea o proprietate, de a vota, de alege și a fi alese, de a studia și a profesa nestingherite, de a avea libertate de mișcare, dreptul la educație, securitate și reproducere.
Drumul femeilor către glorie în domeniul juridic a fost deschis la finele secolului XIX – începutul secolului XX, când unele doamne cu determinare astrală au făcut pionierat în profesie: Arabella Mansfield, prima femeie-avocat americană, Clara Brett Martin, prima apărătoare autorizată din Canada, Sarmiza Bilcescu – primul avocat-femeie din Europa, de origine română.
De atunci, balanța s-a echilibrat, iar doamnele și domnișoarele au avut cale liberă în a se afirma și a-și face auzită vocea – în avocatură, în magistratură și executare silită, în lungile proceduri de insolvență, în emiterea actelor de notariat sau în consiliere juridică propriu-zisă.
Fără pretenția de a fi cuprinzătoare și 100% obiectivă, ediția de față a revistei Lady Lawyer vine, după doi ani de pauză dictată de restricțiile sanitare, să facă un scurt update al imaginii de azi ce surprinde eforturile și meritele sexului frumos în profesia de jurist în lume și acasă, în România.
Vorbim despre o evoluție frumoasă și hotărâtă, despre un drum care merită pavat cu aplauze. Lucrurile s-au schimbat și, de vreme bună, în multe situații, cu credință și încredere, justițiabilul nu-și mai spune înfrigurat, în ruga sa fierbinte, doar ”Apără-mă, Doamne!”, ci murmură senin altceva: ”Apără-mă, Doamnă!”.
Cristian Pavel
Director Editorial
