Documentele europene în materia prelevării extinse a beneficiilor ilicite sunt într-o continuă evoluție, iar măsura de siguranță a confiscării este în strânsă legătură cu infracționalitatea generatoare de profit. Spălarea banilor reprezintă de regulă liantul între acest tip de ilicit și aproprierea deplină a foloaselor, prin urmare interesul înțelegerii documentelor în materie este fundamental.
Observăm astfel că forurile comunitare au adoptat în 2024 o nouă Directivă în materie. Aceasta cuprinde dispoziții generoase cu privire la toate domeniile de interes: noțiunea de produse ale infracțiunii, norme de indisponibilizare și confiscare a acestora. Directiva a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 2 mai 2024, cu termen de transpunere 23 noiembrie 2026.
Fără a fi locul unei analize detaliate a documentului, prezentăm în sinteză tipurile de confiscare la care acesta face referire, cu punctarea în final a veritabilei noutăți demne de luat în seamă – o confiscare independentă de celelalte tipare, ce se dorește a fi un nou mecanism eficient de privare de bunuri de sursă ilicită.
Așadar, la art. 12, Directiva tratează confiscarea de tip clasic, prevăzând că „Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a instrumentelor și a produselor provenite din săvârșirea unei infracțiuni pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de condamnare, chiar și în urma unor proceduri in absentia”. În dreptul penal intern măsura se regăsește la art. 112 C. pen.
Mai departe, sub art. 13, documentul se referă la confiscarea bunurilor transferate terților. Astfel, „Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de către o persoană suspectată sau acuzată unor terți sau care au fost dobândite de către terți de la o persoană suspectată sau acuzată”.
Confiscarea produselor sau a altor bunuri menționate la primul paragraf este posibilă în viziunea Directivei, „în cazul în care o instanță națională a stabilit, pe baza faptelor și circumstanțelor concrete ale cauzei, că terții respectivi știau sau ar fi trebuit să știe că scopul transferului sau al achiziției era evitarea confiscării”. La fel ca în precedent, confiscarea de la terți (în realitate tot o confiscare de la făptuitor, numai că bunurile nu-i mai aparțin în mod aparent) este posibilă și în dreptul intern.
Confiscarea extinsă, astfel cum dreptul penal român o cunoaște din art. 112¹ C. pen., apare reglementată la art. 14 al actului european, unde se arată că „Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite confiscarea, totală sau parțială, a bunurilor aparținând unei persoane condamnate pentru săvârșirea unei infracțiuni, în cazul în care infracțiunea săvârșită este de natură să genereze, direct sau indirect, beneficii economice și în cazul în care instanța națională are convingerea că bunurile provin din activități infracționale. Pentru a stabili dacă bunurile respective provin din activități infracționale, se ține seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv de faptele specifice și de probele disponibile precum valoarea disproporționată a bunurilor în raport cu venitul legal al persoanei condamnate”.
Confiscarea în absența unei condamnări este și ea tratată la art. 15. Deși aparent aceasta ar fi o noutate, dacă apelăm fie și numai la legea penală română, vom observa că aceasta nu este deloc străină sistemului nostru, deoarece, pentru a se dispune, este necesar numai ca fapta să fie tipică și antijuridică, nu să și constituie o infracțiune. Mai mult, ultima perioadă a cunoscut o serie de dispoziții de confiscare atașate unor soluții de încetare a procesului penal, fundamentate pe intervenirea prescripției răspunderii penale.
Art. 16 din Directiva 2024/1260 ni se prezintă însă într-o notă de-a dreptul surprinzătoare. Chiar denumirea marginală a articolului, „confiscarea averilor nejustificate în legătură cu desfășurarea unor activități infracționale” enunță de la început scopul măsurii.
Varianta engleză se referă la „property”, cea franceză la „fortune”, cea spaniolă la „patrimonio”. Toate au ca element comun aspectul că se referă la o avere „nejustificată”. Este, într-adevăr, o noutate față de (de acum vechea) Directivă 2014/42/UE, care nu face referiri la acest mecanism de-a dreptul inovator.
Mecanismul de confiscare a averilor nejustificate reprezintă în esență mai degrabă un vehicul de drept civil, pentru că, răsturnarea sarcinii probei, deși permisă de jurisprudența de la Strasbourg, rămâne totuși puțin familiară dreptului penal. sistemele common-law o prevăd pe scară largă (e.g. Proceeds Of Crime Act în Regatul Unit). Iată că noua Directivă o „activează” și în domeniul penal.
Se prevede astfel că: „Statele membre iau măsurile necesare pentru a permite atunci când, în conformitate cu dreptul intern, nu se pot aplica măsurile de confiscare prevăzute la art. 12-15, confiscarea bunurilor identificate în contextul unei investigații referitoare la o infracțiune, cu condiția ca o instanță națională să aibă convingerea că bunurile identificate au fost obținute din activități infracționale desfășurate în cadrul unei organizații criminale și că respectivele activități infracționale sunt de natură să genereze, direct sau indirect, beneficii economice substanțiale”.
Astfel, observăm că are a fi exclusă ca premisă una dintre situațiile reglementate la art. 12-15: confiscarea produselor și a instrumentelor, confiscarea de la terți, confiscarea extinsă „clasică” (iată că deja putem să ne exprimăm astfel) sau confiscarea neatașată unei condamnări. Dispoziția se dorește a deroga astfel de la orice tip de prelevare de produs cunoscut în prezent.
Premisele acestei confiscări ar fi următoarele: să fie în curs o investigație penală privind activități comise în sfera unei organizații criminale; acea faptă în curs de investigație să fie susceptibilă să genereze beneficii economice „substanțiale”; convingerea instanței că bunul provine din acele activități.
Nu este definit termenul de „beneficii substanțiale”, deși am mai întâlnit acest concept în cuprinsul actului, astfel că rămâne să îl înțelegem în sensul său uzual, chiar dacă acesta reprezintă un demers dificil, dat fiind relativitatea sa. Este posibil ca acesta să fie definit totuși până la definitivarea documentului în procedurile unionale.
Alin. (2) prevede că: „atunci când se stabilește dacă bunurile menționate la alin. (1) ar trebui confiscate, se ține seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv de probele disponibile și de faptele specifice care pot include faptul că: (a) valoarea bunurilor este în mod substanțial disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei afectate; (b) nu există nicio sursă legală plauzibilă a bunurilor respective; (c) persoana afectată are legături cu persoane asociate unei organizații criminale”.
Se arată apoi că în sensul prezentului articol, noțiunea de „infracțiune” include infracțiunile menționate la art. 2 alin. (1)-(3) atunci când respectivele infracțiuni sunt pasibile de o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puțin patru ani.
Potrivit alin. (5), „statele membre pot prevedea că confiscarea averilor nejustificate în conformitate cu prezentul articol se dispune numai în cazul în care bunurile care urmează să fie confiscate au fost indisponibilizate anterior în contextul unei investigații referitoare la o infracțiune săvârșită în cadrul unei organizații criminale”.
Este dificil de așezat noul concept în contextul sistemului actual, deoarece ea cuprinde atât elemente specifice confiscării în prezența unei condamnări, însă face referire la „activități infracționale”, similar „modelului” confiscării extinse. Așadar, bunurile provin din activități infracționale concrete, comise ca infracțiuni-scop al grupului infracțional, săvârșite însă, iar nu rămase la stadiul de intenție, bunurile nu provin din fapta de pluralitate constitutivă însăși, care nu este generatoare de produs infracțional per se.
Sesizăm că este vorba de criterii probatorii, însă acestea ni se prezintă ca fiind definite parțial prin termeni relativ incerți: „în mod substanțial disproporționată” ne apare ca o sintagmă cu un înalt nivel de subiectivism, iar fără stabilirea unor alte criterii, altele decât aprecierea unei instanțe, credem că se pășește pe terenul unei veritabile lipse de previzibilitate.
Este o adevărată actio in rem, o nouă formă de confiscare care se bazează pe ideea care există deja în unele jurisdicții naționale că dacă nu există nicio modalitate de a demonstra că bunurile ilegale provin dintr-o anumită infracțiune, atunci este suficient pentru confiscare a dovedi originea lor ilegală, de obicei, cu ajutorul probelor și chiar inversarea sarcinii probei. Un astfel de rol de facilitare a dovezilor instituie prezumția că activele sunt de sursă inexplicabilă („unexplained wealth”). Iar acest lucru rezultă de obicei din deducerea din totalul proprietății legale a unei persoane a ceea ce a fost dobândit în mod legal, astfel încât suma rămasă să fie presupuși bani „murdari”.
Este dificil a formula concluzii cu privire la documentul deosebit de actual. Totuși, remarcăm pe de o parte păstrarea unor elemente de tradiție, cum ar fi confiscarea produselor infracțiunii în sensul restrâns sau larg, definirea termenilor, prevederea confiscării extinse astfel cum o cunoaștem din cuprinsul Directivei 2014/42/UE.
Însă ce reprezintă cu adevărat un element de noutate este încercarea de a se prevedea ceea ce putem numi o „confiscare atipică” sau ultraextinsă, cu dificultate de poziționat în cadrul unui tipar tradițional sau chiar și mai modern al unui model, deoarece tocmai ipoteza de aplicare a sa reprezintă neîntrunirea condițiilor vreunuia dintre celelalte tipuri ale măsurii.
