Interviu cu av. Liliana Deaconescu, Partener, Leaua Damcali Deaconu Păunescu
Ați acumulat o experiență profesională de peste 15 ani, fiind specializată în domeniul arbitrajului comercial național și internațional, precum și în arbitrajul relativ la investiții. Cum ați ales această arie de practică? Vi s-a părut ofertant arbitrajul, insuficient acoperit, dar suficient solicitat?
Ca să mă exprim într-o notă mai relaxată, eu cred că această arie de practică m-a ales ea pe mine sau „m-a atras” către ea. Arbitrajul te atrage ca un magnet. Opțiunea mea pentru arbitraj este determinată de faptul că într-un dosar de arbitraj muncești îndeaproape nu numai cu avocați și experți în domeniul economic, financiar, ci și cu ingineri, oameni de știință, sociologi, oameni politici, top management etc.
În plus, îmi place foarte mult exercițiul de a așeza toate piesele din „puzzle-ul” reprezentat de caz în sine – să afli ce reiese din analiza documentelor, din intervievarea potențialilor martori, din discuțiile numeroase și detaliate cu experții, din cercetarea aprofundată a chestiunilor de drept aplicabile – tot acel brainstorming cu echipa, stabilirea strategiei cu clientul și colegii.
Apoi, mă încântă să văd cum argumentația prinde viață și cum, în final, este transmisă tribunalului. Iar atunci când ajungi la momentul ședinței arbitrale, vezi cum toate simțurile îți sunt mai ascuțite, oboseala dispare și o forță te determină să fii cea mai bună variantă a ta, indiferent de alte circumstanțe.
Faptul că anterior am făcut parte dintr-o echipă specializată în litigii m-a învățat avantajele reale ale arbitrajului și a înlăturat stările de contrarietate (le-aș numi) legate de modul în care se desfășoară procedurile în fața instanțelor judecătorești. În procedurile statale ai, uneori, acel sentiment de „cămașă de forță”, pentru că părțile sunt obligate să respecte o procedură rigidă și pare că unele instanțe sunt concentrate mai mult asupra unor chestiuni de formă versus de fond. Am înțeles și înțeleg gradul de încărcătură al instanțelor și complexitatea, de multe ori, covârșitoare a spețelor cu care se confruntă, care ar justifica aparent unele comportamente, însă această nemulțumire nu poate fi ușor îndepărtată.
Revenind, nu spun nicicum că arbitrajul este lipsit de reguli de procedură, însă există o flexibilitate constructivă și o aplecare mai spre detaliu, spre fondul problemei, poate și pentru că arbitrii nu au aceeași încărcătură specifică instanțelor de judecată.
Referitor la cea de-a doua întrebare, percepția mea este aceea că există un echilibru între cererea de servicii în domeniul arbitrajului și oferta din partea practicienilor, ceea ce este un lucru de apreciat, pentru că piața avocaturii a înțeles, de-a lungul timpului, nevoia de a acoperi acest domeniu și practicienii s-au perfecționat în această direcție.
Vocația dv. pare a fi fost validată, câtă vreme ați finalizat un masterat în domeniul arbitrajului internațional, organizat în cadrul Facultății de Drept a Universității București și ați absolvit și cursurile Academiei de Vară privind Arbitrajul Comercial Internațional din cadrul Universității din Köln, Germania. În plus, înțeleg că sunteți și secretar de redacție al Revistei Române de Arbitraj. Se încheie vreodată pregătirea profesională în această arie de practică?
În mod cert, o continuă pregătire profesională ține de specificul profesiei noastre, indiferent cărei arii de practică te dedici. Pregătirea profesională prin intermediul studiilor academice și participării în cadrul conferințelor de specialitate este un „must” pentru toți profesioniștii din domeniul juridic.
Din experiența mea, pot spune însă că nu există un substitut real al experienței practice care se dobândește treptat prin construirea strategiei cazurilor în care ești implicat, redactarea argumentației, prin lucrul cu experții și martorii din dosar și organizarea și pregătirea momentului final, ședința arbitrală, ocazie cu care trebuie să prezinți „povestea” cazului tău într-o manieră cât mai coerentă, cuprinzătoare și mai interesantă.
Pregătirea profesională implică citirea și analiza cât mai multor articole ale doctrinarilor și practicienilor de seamă în domeniul arbitrajului și, atunci când este posibil, înseamnă să îți aduci propria contribuție cu privire la aspectele din aria ta de interes, prin publicarea de articole.
Aici încă trebuie să lucrez pentru a-mi crea o „fereastră” care să îmi permită să scriu articole care sper să prezinte interes pentru cititor. Însă până la acel moment, am decis să mă alătur echipei Revistei Române de Arbitraj, în calitate de secretar de redacție (assistant to the editor), iar în acest context am tocmai această posibilitatea de a fi la curent „in real time” cu subiectele de interes, „hot news” din lumea arbitrajului.
Ați studiat și ați pus în practică cele învățate, ca membru al unei echipe care a acordat asistență juridică și reprezentare unor persoane juridice private în litigii soluționate în cadrul unor proceduri arbitrale naționale și internaționale, în fața ICC Paris, respectiv a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, arbitraje izvorâte din contracte FIDIC, contracte tipice Băncii Mondiale. Ce durată medie au astfel de spețe până la final, unde și în ce fel se marchează și se cuantifică aceste succese?
Atunci când implică problematici complexe, procedurile arbitrale sunt rareori rapide, însă prezintă avantajul că în majoritatea covârșitoare, soluțiile pronunțate de tribunalele arbitrale rămân „în picioare”, fiind foarte greu să anulezi o sentință arbitrală, având în vedere că prevalează principiul „favor arbitrandum” și, din această perspectivă, situațiile de anulare sunt limitativ prevăzute.
Așadar, înlături, ca regulă generală, anii dedicați apelului, recursului, rejudecării după casarea cu trimitere, acțiuni care sunt specifice procedurilor statale. Ca să conchid, durata medie ar fi între 3 și 4 ani.
Succesele se reflectă în continuarea dezvoltării relațiilor cu clienții mulțumiți de rezultatul reprezentării, în obținerea de mandate de la clienți noi și în consolidarea poziției societății noastre de jucător pe piața națională și internațională a avocaturii în domeniul arbitrajului.
La nivel personal, rezultatele mele în domeniul arbitrajului s-au concretizat prin faptul că mi s-a acordat distincția „Who’s Who Legal – Arbitration – Future Leaders in Arbitration”, timp de trei ani la rând. Important pentru mine este faptul că unii clienți, martori și experți pe care i-am reprezentat, respectiv cu care am colaborat, îmi transmit cuvinte de apreciere, îmi mulțumesc pentru implicare și determinare și pentru că am fost alături de ei, că i-am ajutat, pregătit. Aceste momente cântăresc mult pentru mine.
Am notat că sunteți implicată și în domeniul litigiilor, printre altele, în dosare complexe în materia urbanismului, a dreptului administrativ, dar și în domeniul consultanței, în special, cel al energiei regenerabile. Care dintre aceste arii de practică v-au adus cele mai mari satisfacții?
Aceasta este o întrebare destul de dificilă. Recunosc că îmi place să fiu atât avocat de consultanță, cât și avocat litigant și cred cu tărie că ambele mă ajută, mă susțin să fiu un avocat mai bun, pentru că am atât perspectiva avocatului de business orientat să vadă „deal”-ul perfectat, cât și pe cea a avocatului litigant care se gândește mereu și la momentul în care ceea ce este o frumoasă „căsătorie” la început poate duce la un „divorț de răsunet”.
Aș adăuga că de câțiva ani, mi s-a deschis drumul și, implicit, apetitul profesional, către o nouă arie de expertiză, și anume domeniul energiei regenerabile, care îmi aduce numeroase satisfacții.
Și ce ne place nouă, avocaților, este tocmai această provocare profesională, care ne obligă să ne stabilim noi obiective și să depășim anumite bariere sau obstacole pe care uneori ni le creăm. Desigur, domeniul energiei se îmbină în mod clar cu domeniul urbanismului și dreptului administrativ, așa că toate aceste cunoștințe legate de domeniul energiei sunt potențate de experiența acumulată în domeniile către care m-am îndreptat în anii anteriori.
