Search
Duminica 26 Mai 2024
  • :
  • :

Spălarea de bani. Obligația de raportare a unor tranzacții vs obligația de sesizare a unei fapte penale

Av. Gabriel Albu, Managing Partner, Albu Morar

Av. Mihai Morar, Senior Associate, Albu Morar

 

În materia spălării banilor, atât la nivel unional, cât și național, există un ansamblu complex de mecanisme care au drept scop prevenirea și combaterea săvârșirii acestei infracțiuni. Sistemul include atât obligații legale de a raporta anumite tranzacții, cât și obligații de a sesiza săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, prevăzute în Codul penal și în legi speciale. 

 

Cadrul general de reglementare 

Instrumentul specific este reprezentat de obligația de raportare a tranzacțiilor suspecte instituită prin Legea 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării banilor și finanțării terorismului, care se adresează anumitor entități raportoare, precum sunt instituțiile financiare sau de credit. Totodată, întâlnim în sistemul de drept român și o obligație de sesizare a anumitor fapte prevăzute de legea penală (printre care ar putea fi incidentă și cea de spălare a banilor) instituită prin acte normative conținând dispoziții de drept penal material, precum Codul penal sau Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Aceste obligații se adresează, în principiu, funcționarului public care ia cunoștință despre săvârșirea unor fapte penale în legătură cu serviciul. 

 

Similitudini și separații 

Pe lângă scopul comun pentru care au fost instituie, prevenirea, combaterea și sancționarea săvârșirii anumitor fapte de natură penală, cele două obligații legale se aseamănă prin faptul că niciuna nu poate fi înlăturată, limită sau considerată ca fiind executată, în alte condiții decât cele prevăzute de lege. Totodată, ambele trebuie îndeplinite de îndată și pot antrena sancțiuni contravenționale sau de natură penală. În timp ce obligația de raportare prevăzută de Legea nr. 129/2019 se realizează prin comunicarea către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor – O.N.P.C.S.B -, sesizarea săvârșirii unei fapte de natură penală trebuie realizată prin informarea organelor de anchetă.  

Din punctul de vedere al momentului la care obligația de raportare se naște și în sarcina cui, cadrul normativ pare să fie unul suficient de clar: legea enumeră care sunt entitățile care trebuie să îndeplinească această obligație, incluzând instituțiile de credit sau financiare deja menționate sau chiar persoanele care exercită profesiile liberale, cum sunt avocații, notarii, executorii judecătorești.  

Raportarea se face fie în legătură cu tranzacțiile despre care entitățile cunosc, suspectează sau au motive rezonabile să suspecteze săvârșirea unei infracțiuni de spălare a banilor, fie în legătură cu tranzacțiile care nu prezintă urme de suspiciune, dar pentru care au fost stabiliți prin lege indici care obligă la raportare (precum tranzacțiile cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 10.000 de euro). Mai mult decât atât, entitățile raportoare sunt obligate să ia anumite măsuri de cunoaștere a clientelei și au la îndemână o serie de factori de risc după care să se ghideze în identificarea tranzacțiilor suspecte, indici care nu există în cazul obligației de sesizare. 

De cealaltă parte, obligația legală de sesizare prevăzută de Codul penal prin infracțiunea de omisiune a sesizării este o obligație care se adresează funcționarului public. Totuși, atât jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții Constituționale a inclus în această sferă și o serie de funcționari privați, respectiv persoanele care lucrează în domenii de interes public, reglementate, cum ar fi băncile cu capital integral privat și companiile ce activează în domeniul energiei.  

 

Despre spălarea sumelor de bani provenite din fapte de corupție și asimilate 

Prin Legea nr. 78/2000 legiuitorul impune și o obligație de sesizare a organelor abilitate persoanelor care cunosc operațiuni ce antrenează circulația de capitaluri sau alte activități privind sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracțiuni de corupție sau asimilate acestora ori din infracțiuni ce au legătură cu acestea [n.n. – de exemplu, infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene]. Prin această situație specifică, pare că legiuitorul a dorit să pună în evidență necesitatea sesizării (directe?) săvârșirii unor fapte de spălare a banilor, atunci când bunurile provin din săvârșirea unor fapte de corupție sau asimilate.  

 

Criterii de sesizare. Riscurile unei erori în raportare și/sau sesizare 

Persoanele cărora le incumba obligația de sesizare trebuie să fi luat la cunoștință despre săvârșirea faptei penale, noțiune care implică existența unor date certe. Cu toate acestea, nu există un standard unanim acceptat în materie în legătură cu interpretarea noțiunii de „date certe” 

Acestea pot exista în momentul în care persoana fie a aflat despre fapta de natură penală prin propriile simțuri (de ex., a asistat la comiterea ei), fie are acces la probe din care rezultă fapta în mod indubitabil (de ex., o înregistrare video a faptei, un raport de audit care formulează concluzii certe în acest sens). În măsura în care funcționarul află despre comiterea faptei de la o altă persoană, trebuie apreciat, de la caz la caz, în funcție de circumstanțe, în ce măsură mărturia acesteia, coroborată inclusiv cu alte indicii, ar putea reprezenta date certe.  

Cu atât mai mult și în mod specific, în ceea ce privește sesizarea unei infracțiuni de spălare de bani, standardul este unul mult mai ridicat: date certe cu privire la o spălare de bani înseamnă date certe și despre infracțiunea predicat (i.e. cea din care rezultă bunurile a căror „spălare” se urmărește).  

Observăm astfel că obligația de a sesiza organele de urmărire penală există la nivel personal, pentru funcționarul public care află despre săvârșirea unei fapte penale, dar aceasta poate avea și o dimensiune colectivă, la nivelul organelor de conducere, audit sau supraveghere a unor entități corporative.  

Pe de altă parte, obligația de raportare este mai degrabă una aparținând colectivității. Sancțiunile contravenționale prevăzute de Legea nr. 129/2009 se aplică în mod direct entităților raportoare. Bineînțeles, nu este exclus ca nerespectarea obligației să producă consecințe și în dimensiune personală, atunci când atribuțiile de serviciu în materia raportării tranzacțiilor suspecte sunt delegate angajaților entității raportoare.  

Obligația de sesizare a organelor judiciare se intersectează totodată și cu obligația de a nu induce în eroare organele judiciare. Astfel, un denunț nu poate și nu trebuie făcut în orice situație, în lipsă de date certe, întrucât există riscul de a atrage răspunderea penală a celui care denunță fapte neadevărate. Riscul crește și el odată cu standardul pe care îl impune colectarea datelor certe despre săvârșirea infracțiunii de spălare de bani care se amplifică semnificativ din cauza necesității cunoașterii unor informații certe și despre infracțiunea predicat.  

Acest risc nu poate fi identificat în cazul obligației de raportare, întrucât raportarea se realizează prin transmiterea unui formular către O.N.P.C.S.B., care filtrează informația primită prin intermediul raportării și decide dacă organele judiciare vor fi sesizate sau nu.  

 

Concluzii 

Deși cele două obligații au un scop comun, felul în care sunt reglementate le transformă în două chestiuni mai degrabă diferite decât asemănătoare. Cu atât mai mult, poate exista tentația de a afirma că obligația de raportare este cea care primează, având în vedere că este reglementată de o lege specială în materia spălării banilor. Cu toate acestea, nu este, de plano, de înlăturat nici posibilitatea ca aceste două obligații (de raportare către O.N.P.C.S.B. și de sesizare a organelor judiciare) să coexiste. În aceste situații, probabil cea mai safe variantă pentru destinatarul normei este să realizeze ambele variante de informări/sesizări/raportări.