ZIDUL… Culturii Juridice (V). „Cloșca cu puii de aur” sau despre ACADEMIA

Prof. univ. dr. Ioan Chelaru, președintele Uniunii Juriștilor din România

Motto: Nescio quom, sed scio multos in hoc saeculo artes et scientias elaborasse ac semina novae culturae seminasse, quae subito florebunt, inopinato modo, cum virtutem vitiose partam putat. (Giordano Bruno) Trad.: Nu știu când, dar știu că mulți în acest secol au dezvoltat artele și științele și au semănat semințele unei noi culturi care va înflori, în mod neașteptat, brusc, chiar atunci când puterea crede din greșeală că a câștigat. 

Mi se întâmplă adesea, ca și dumneavoastră, cred, să fiu nemulțumit de propriile-mi concluzii în chestiuni care îndeobște ne dau bătăi de cap sau pur și simplu invadează, mai mult sau mai puțin îndreptățite, spațiul dezbaterilor publice. Astfel mi s-a întâmplat cu această dilematică problemă a Inteligenței Artificiale în lumea juridică, în sistem și în analitica de concept. Sunt deplin conștient că nu putem ocoli sau respinge aplicabilitatea acestei noi forme de manifestare a inventivității umane.  

În propria-mi minte și luptând doar cu mine însumi ca un insomniac bântuit de patimi, m-am gândit că Dreptul însuși, sistema, logica juridică argumentativă sunt în pericol de a fi prinse captive în algoritm și atunci libertatea spiritului uman ar fi suprimată. Și așa este. De câte ori în istorie nu a făcut omul eroarea de a se preocupa atât de tare de siguranța creației sale încât a protejat-o prin limitarea propriei libertăți și neatârnări? Spre exemplu, edictul Constitutio Antoniana al lui Caracalla din anul 212 prin care se acorda cetățenie tuturor oamenilor liberi din imperiu, implicit accesul la justiția romană, nu a fost un act umanitar cum și-l trâmbița imperatorul, ci începutul sfârșitului imperial. Dar nevoia din care s-a ivit acest edict era nevoia de protecție a imperiului prin militari recrutați dintre cetățeni. Iată. Istorii repetate, mereu și mereu. Prin algoritmica Inteligenței Artificiale vom protegui noi, oare, drepturile fundamentale ale omului, drepturile civile? Poate spune cineva asta cu mâna pe inimă și sub jurământ?  

Dacă privim sub lupa ideologică democrațiile occidentale, vedem acest paradox al asumării nelibertății pentru garanția unei dubitabile securități. Aidoma se întâmplă în lumea noastră, în lumea dreptului. Se va reuși, poate, prin Inteligența Artificială înlăturarea tehnică a erorii umane, a slăbiciunii procedurale, a schismelor de opinie, dar prețul va fi în mod clar transformarea justițiabilului, adică a noastră, în identități abstracte. Vom trece probabil prin paradoxul dreptății artificiale de unde emoția, empatia, mila și iubirea pentru om vor fi fost abolite. Libertatea umană conține în esența definiției sale posibilitatea erorii. Justiția artificială nu are cum vreodată să devină dreptate. 

Acestea îmi erau preocupările, și cam astfel îmi era ars creierul de concluzii funeste în ceea ce privește soarta dreptului, care, iată, se vede scos din legitima sa gramatică excepțională și este rescris în temeiul unor ideologii vagi, impertinente. Dintr-odată, îmi dau seama că în gândurile mele eu argumentez cuiva, că am un interlocutor, că mă adresez unui prieten căruia îi fac confesiuni și în fața căruia deplâng o stare. Este, cred, defectul profesiunii noastre, care mereu ne solicită pledoaria și am ajuns să îmi desfășor uneori ideile și trăirile în fața unui interlocutor analitic. Chiar așa și este, când îmi așez intențiile și le sistematizez pe un domeniu și vreau să scriu, eu mă adresez cuiva, vorbesc unui prieten închipuit.  

De această dată, gândul mi s-a dus către una din fostele mele stagiare, care mi-a luat cândva o vază, dovedind că frumusețea trecătoare a unei flori, care este o categorie implicit legată de timp și durată, are valoare incontestabil mai mare decât lutul ars, oricât de prețios ar fi acesta. În aceeași secundă, am apelat telefonic persoana și am inițiat o întrevedere și un dialog care m-au scos din inepta depresie ideatică și care face conținutul asertațiilor ce urmează, care vor vedea lumina tiparului sub titlul: „Zidul… culturii juridice (partea V)”. 

Înainte de toate, mi-am clarificat că Inteligența Artificială nu este singura noastră provocare actuală, ea este importantă mai ales pentru destinul profesiilor noastre, pentru că ni s-ar cere nu doar o bună cunoaștere a dreptului material și practicii judiciare, ci și deprinderi de IT și, mai ales, cunoștința despre ce anume căutăm. S-ar putea ca pledoaria să devină formală, ceea ce a și devenit în mare parte, ca argumentarea acuzatorilor în penal să fie doar concluzia oferită de algoritmi după o analitică bine regizată de apriorice date oferite unor servere. Nu știm cum va fi, dar ni se poate oferi, în schimb, ca posibil beneficiu, o metodă de sinteză a practicii de drept europene, de exemplu, la finalul căreia să redescoperim tezele despre dreptul în sine, în ceea ce reprezintă el ca universal. Această posibilitate ar fi un mare câștig pentru dreptul material de sinteză.  

„Știi, Maître – citez exact – rațiunea juridică s-a lovit mereu de sincopele aporiei, ale dilemelor, ale absurdului și a cochetat cu toate variantele de sofism pentru a-și atinge scopul persuasiunii, în numele a ceea ce numim dreptate și fapt social al justiției. Acum traversăm o epocă a absurdului de limbaj pe care îl exultă anumite categorii de fanatici ai unor teorii futile ca iluminarea licuricilor, dar această Inteligență Artificială care dă insomnii poate fi tocmai mijlocul de a proceda la retroversiunea limbajului strict juridic. Iar retroversiunea este metoda prin care confirmi valabilitatea unei traduceri de text prin traducerea traducerii din nou în limba originară. După această diluare a sensului prin interpretări și reinterpretări factice ale limbii rațiunii juridice originare, vom regăsi în sinteză ceea ce părea a fi abandonat. Vom contrage din nebunia asta exact esența tezelor și principiilor juridice. Dar toate acestea sunt posibile dacă păstrăm capetele pe umeri și vom ști ce să căutăm, de fapt”. Am încheiat citatul. Iar eu am respirat ușurat la ideea că această Inteligență Artificială ar putea fi, prin algoritmii săi, tocmai acea bază accesibilă oricând, prin care putem regăsi esențele originare ale limbajului nostru.  

Am căzut de acord, pentru a ieși din unghiul închis al depresiei ideatice în care deseori mă simt, să ne concentrăm pe metoda peripatetică, să ne păstrăm în metrul consacrat al logicii și să menținem de bază teoria precăderii dreptului și nu a realității în ceea ce este numit spațiul de legiferare. Dacă dreptul creează realitatea, atunci această colonizare conceptuală cu noțiuni străine logicii consacrate duce la ce? În ce direcție? Către ce orizont? Căci nu dreptul este smintit în aceste noi curente, ci doar omul care ridică pretenția de a consacra juridic niște vagi teorii și modele de viață ilogice. Dacă omul nu mai acceptă diferența de gen, în dreptul familiei, de exemplu, sau statul își reneagă cu ușurință autoritatea constituțională, să le fie de bine? Cu atât mai rău pentru lumea asta a noastră, pentru că va ajunge în impasul pe care îl creează mereu realitatea când se ivește necesitatea justificării raporturilor de putere. Nu se va recunoaște niciun fel de autoritate, nicio rigoare, nicio ierarhie. Acestea vor fi necesar recreate. Trăim o modă care este străină dreptului și care va trece fără doar și poate. Exaltarea libertăților unui veac ademenit de iluzia fericirilor concupiscente nu reprezintă decât saturnalii ale vanității omului plictisit sau lipsit de orizont. El are nevoie de stimuli tot mai tari pentru a-și satisface nevoia de sens căutat aiurea.  

Această stricăciune a lumii conduce, în mod evident, la o criză a legislației, care devine incertă, dificilă, lunecoasă. Criza nu este a dreptului în sine, pentru că ne-am putea deodată trezi cu altă rațiune, dacă dreptul ar fi modificat , iar dreptul este însăși rațiunea vieții omului social în această lume. Dacă, de exemplu, am putea gândi o lume juridică în care să separăm omul de numele său și de vocația succesorală dată prin naștere, prin sânge și nume, atunci am trăi o reconversie a ființei noastre, am lua de la capăt o existență nou-nouță după o altă paradigmă existențială care nu seamănă cu nimic din ceea ce știam despre noi înșine. Ar fi ca și cum arhitecților le-ar putea ieși o construcție stabilă fără temelie. Pot fi, desigur, imaginate sute de lumi altfel decât cea pe care pășim ca oameni, dar atâta vreme cât suntem ființe raționale care au câteva nevoi fundamentale de asigurat, dreptul în sine nu va suferi atingere, pentru că el este maxima rațiune care garantează că satisfacerea nevoii de viață, nume, hrană, perpetuare, societate și protecție este posibilă pentru această creatură păcătoasă, avidă, setoasă de putere și cuceriri, care este OMUL. 

„Te văd îngrijorat, Maître, și nu e prima dată. Știu că în veacul acesta tocmai domeniile tale de predilecție, dreptul familiei și dreptul internațional privat, sunt cel mai atinse de vânturile unor schimbări aleatorii, sunt mai atinse chiar decât dreptul constituțional al națiunilor și mai importante, pentru că reprezintă un afront asupra siguranței omului în lume. Criza familiei este, de departe, mai gravă chiar decât criza energetică. Intuiția îmi spune că foarte curând aceste tendințe vor fi, prin ele însele, lovite de caducitate. După ce își vor fi epuizat toate defulările, apostolii căsătoriilor de tot felul vor trece drept comuni, puțini, insignifianți, maternitatea va prevala, filiația își va revendica punctul din centrul vieții și gândirii juridice civile, numele va resimți nevoia de renume, instituțiile se vor reașeza în matcă”.  

Abia așteptam să aud după ceva timp o voce din care exultă speranța și încrederea. Stagiara mea râde cu o seninătate de copil, amuzată profund de grija mea pentru zilele de mâine ale conceptelor juridice, dar mai amuzată de clenciurile faimoase în care au intrat fără voie oameni sobri ai istoriei. Vorbim despre Alexandru Macedon și Diogene Cinicul, despre Academia lui Platon, despre Caracalla și edictul său prin care a decretat cetățeni pe toți oamenii liberi din imperiu și despre faptul puțin cunoscut că acest „imperator” se dorea a fi asemenea lui Macedon. Povestioare și mici istorii care fac deliciul unor avizați și care spun la fel de multe despre om cum spun marile dezbateri privind natura heliocentră a universului, de exemplu. Știu că are pasiunea cercetării istorice și poate de asta ne înțelegem ușor, vorbim aceeași limbă și de asta nici părerile care nu coincid nu duc la iritare, la țâfnă, la ceartă. Abia când am alunecat pe subiectul calității școlii am văzut umbra unei dezolări în privirea ei. A fost rândul meu să ridic moralul acestei prietene dragi, căreia îi pare rău că fiul ei nu va prinde vremea să facă școală cum făceam noi, când era o mare reușită să ajungi la Universitate și o mare onoare să fii măcar atins cu privirea apreciativă a unui profesor de pe vremuri.  

Revin la dialog: „Eu port și acum în inimă cursurile de drept penal ale doamnei profesor Zolineak și ale dlui profesor Loghin, Dumnezeu să-i odihnească în Raiul cărturarilor! Am învățat succesiunile după Sanilevici Manoliu, dreptul roman și dreptul internațional privat după Jakotă, erau nume, nume mari care transferau în pagini și în amfiteatre o energie a dreptului viu. Era seducție pură în prelegerile lor, erau modele umane. Până la «poalele cerului» mi s-a ridicat inima când profesorul Jakotă a acceptat să îmi dau licența în drept roman, și asta după lungi ore de cercetare de caz, m-a ispitit dacă știu franceză, dacă l-am citit pe bunul său amic Fustel de Coulange, dacă știu o brumă de latină… și să nu uităm tu, Maître, că ești membru în Academia de Științe Juridice, chiar președinte, acum, de onoare, și nu cred că nu îți dai seama că acolo aveți cloșca cu puii de aur, sunteți un tezaur viu și trebuie să faceți Înaltă Școală. Voi, cei aleși, nu aveți vreo scuză nici dacă lumea asta o ia la vale cu totul…”.  

A fost pentru mine un duș rece să primesc în obraz acuzația gravă, dar și reală că nu se mai face Școală. În accepțiunea acestei prietene, accepțiune care a devenit și a mea, fac școală doar cei chemați, doar cei care rămân atașați și pătrunși de înțelesul profund al științei pe care aleg să o practice sau să facă cercetare pe un domeniu, care iubesc cunoașterea. Restul absolvă și își duc viețile undeva, după puterea lor de înțelegere și după noroc. Ea crede că Academia de Științe Juridice este locul unde se adună cei atinși de această iubire pentru știință și care au obligația, fiecare, de a da mai departe pasiunea pentru studiul clasic, pentru abordarea consacrată a științei juridice, ea crede că avem datoria de a ne ridica urmași dintre cei nevenali și neatinși de patima recunoștinței și recunoașterii publice. Ea știe că reușita adevărată presupune renunțarea sacerdotală la multe bucurii comune și frivolități ale vieții, că presupune suferință și dăruire, timp. Dar și noi știm asta.  

Mă aduce până acolo încât încep să mă întreb dacă nu are într-adevăr dreptate, măcar în parte, și că unul din rosturile noastre instituționale ar trebui să fie, de fapt, și încercarea serioasă și solidă de reconstrucție a Școlii de Drept, o revigorare a curriculei prin inserția în programă a studiilor de latinistică, istoria instituțiilor juridice, dreptul canonic tomist de la care să deprindem silogismul sau logica. Atunci cred și eu că nu am fi departe de efortul pe care îl fac unele școli europene care încearcă să reintroducă studiul limbilor clasice în programele școlare. Informație avem din plin, prea multă chiar și prea necernută de o sită lucidă și avizată. Dar accesul la informație nu este formativ.  

Or, cunoștința limbilor clasice este formativă, sau cunoașterea modului subtil al transformării unor instituții de drept public sau privat în ceea ce au devenit ele până la Codul lui Napoleon sau după, disciplinează mintea, o maturizează frumos, sporește funcția creierului uman prin complexitatea și armonia unor asocieri și, mai ales, deschide acel teritoriu intuitiv aperceptiv pentru abstracție și concept. Dacă privim foarte atent, în conceptul fundamental al universităților noastre, constatăm cu părere de rău că nu se acordă atenție studiilor de filosofie juridică și de devenire conceptuală până la ceea ce numim azi doctrină consacrată. Temele acestea sunt epuizate facil la cursul de Introducere în studiul dreptului și nu știu ca încă, din perioada interbelică și până astăzi, să fi fost luată în piept această preocupare cu temeinică seriozitate. Domeniul nu are aplicabilitate practică și accesul la funcții publice îi motivează pe cei mai mulți dintre studenții și absolvenții noștri, dar formarea rafinamentului analitic și a spiritului critic se face în curtea studiului conceptual și ideatic. 

Astăzi, iată, informația este la distanță de un clic și, totuși, se umple lumea de analfabeți funcționali, ceea ce înseamnă că subiecții nu știu ce să facă cu o noțiune, cuvintele nu-și au reprezentare vie în capetele acestor „deștepți”. În mileniul accesului liber la informație avem un alt ev mediu întunecat, de fapt, în care cultivăm la propriu ignoranța în privința cunoștințelor utile. Știm, dar nu știm, nu știm că nu știm, ceea ce știm nu știm dacă este valid și așa mai departe.  

De unde ajung la concluzia distinsei mele colege în ale dreptului care m-a însoțit în angoasele îngrijorării: cunoașterea este a celor foarte puțini de când e lumea lume și este doar pentru cei aleși. Iar dreptul, care a fost la origini un atribut sacerdotal, se va întoarce la a fi accesibil numai câtorva dintre aceia aplecați cu devoțiune asupra lui. Locul celor aleși este, în opinia ei, tocmai ACADEMIA, și nu pentru că suntem un stabiliment recunoscut public, cu sediu și cu sigiliu propriu, ci pentru că Academia a fost adevărata școală a lui Platon și a cultivat frumosul în toate formele sale, prietenia, cunoștințele folositoare și plăcute cetății, bunăvoința între oameni, excelența în toate domeniile cunoașterii și măsura în treburile publice. 

Profesori renumiți în fapt sau nu, cei aleși în Academia de Științe Juridice, și nu doar ei, sunt cei care pot face școală în lumina altui orizont decât acela strict curricular. Ei au, ori ar trebui să aibă croiul autenticității, sobrietății și alura universală a modelului uman de urmat. În orice criză, modelul uman este salvator, chiar dacă acest calibru modelator se mișcă în modestia unei încăperi ori în lărgimea unui amfiteatru sau a unei curți de justiție ori parlamentare.  

Recunosc acum cu plăcere că, născut din nevoia accidentală a unei tovărășii umane plăcute, acest dialog mi-a lăsat în minte problema cea mai mare pe care o avem în față noi, membrii ASJR: toate provocările lumii de azi își găsesc rezolvare prin actul complet și sobru de educație, prin Școală și prin modelul uman iubit și admirat. Și asta se face în felul consacrat de clasici, adică subțierea minții și a memoriei, educația fizică, educație morală și estetică, apoi pregătirea pentru utilitatea socială a individului prin specializare în funcție de predispoziția omului. Noi am fi, deci, paznicii de onoare ai unei științe și metode vechi de când lumea, noi – sacerdoții literei consacrate și magiștrii sensului înalt, revelat al Dreptului. Suntem asta, vă întreb? Sau măcar ne propunem să fim? 

Temerea este legată de lumea de azi și vine din concluzia istoriei recente a tuturor sistemelor politice moderne care nu se mai întrețin prin forța armei și armatelor, ci prin puterea șerpească a manipulării, și care și-au propus să schimbe omul prin impunerea unui alt zeu fals ideologizat: omul nou în lumina tehnologiei și Inteligenței Artificiale, complet deservit și întru totul aservit. Iar pentru noi, juriștii, care suntem de acord că libertatea omului este condiționată de calitatea și probitatea legilor, se ridică la orizont norul unui alt paradox: sub aparența liberalităților legale în beneficiul și spre ușurința egală a vieții tuturor vom fi aserviți și vom renunța la diferențele specifice care ne individualizează: genul, numele, distincții, avere, renume, prestigiu și cunoaștere.  

Provocarea cea mai mare, așadar, și pe care o avem în față, este dacă achiesăm la toată această fantasmă: omul ca specie nouă? Sau, în lumina cunoașterii bune a istoriei universale a lumii vom păstra focul sacru al individualității umane și al legii sale pe care o vom cultiva în ceea ce are distinct și unic și ne păstrăm speranța ca Giordano Bruno în textul ales ca motto, Subito florebunt sau, în traducere, va înflori speranța și o nouă cultură chiar atunci când cei care doresc pieirea lumii noastre vor crede din greșeală că au câștigat. 

Addenda, după plimbarea prin grădinile lui Akademos: îmi privesc fosta stagiară îndepărtându-se și în ochii memoriei mele încă duce pe brațe, mândră și voioasă, vaza cu trandafiri, trofeul său de tinerețe și amintire dragă din istoria Casei de avocatură. Mă întreb ce cărți va fi atins în tinerețea ei studioasă dacă a îndrăznit, atât de crudă, să demonstreze pe teza accesiunii reale mobiliare că frumusețea eternă se relevă în durata contemplativă, și acest lucru face ca floarea să fie infinit mai valoroasă decât vaza? Oare eu, sau noi, sau dumneavoastră putem face ca Universitatea să redevină templul unde să intre copiii aceste nații? Vă întreb și odată cu asta vă propun să aducem în dezbaterea noastră, pe care aș dori-o perpetuă, calitatea și conținutul școlii de drept românești, ca temă de reflecție pentru viitoarele capitole din… Zidul… CULTURII JURIDICE.