Interviu cu av. Ana Diculescu-Șova, Partener Senior, Cofondator Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP)
Vă mulțumim că ne-ați primit în lumea dv. Activitatea prestigioasă, recunoașterea ca specialist de prim rang în domeniul justiției și aniversarea de 35 de ani a societății în care sunteți cofondator ne-au determinat să vă invităm cu emoție în revista Lady Lawyer, consacrată doamnelor din Drept. Am dori să ne spuneți, pe scurt, câteva repere care v-au condus pe drumul acesta și elementele care v-au ajutat să vă formați în carieră.
Sunteți considerată cel mai bun avocat de litigii pe care îl are România la ora actuală, iar palmaresul dv. este unul cu adevărat impresionant, având în vedere cele peste 50.000 de prezențe în sălile de judecată, precum și importanța firmelor și clienților care v-au solicitat să-i reprezentați, punându-și încrederea în măiestria dv. Totuși, trebuie să existe un început care a stat la baza acestei excepționale cariere.
Care au fost primele începuturi și de ce ați ales Dreptul?
Prestigiul revistei și portretul profesional pe care l-ați făcut sunt intimidante.
Pentru a răspunde, îmi imaginez că persoana portretizată mai sus este un adversar al meu – unul bine pregătit, abil, tenace căruia trebuie să îi opun cu tărie argumente care să-l descumpănească cel puțin!
Așa fiind, zic cât pot de scurt: în perioada formării gustului pentru învățare și apoi a alegerii drumului în viață, familia, profesorii și mai târziu remarcabilii avocați și judecători pe care i-am cunoscut – mediat prin cărțile citite sau direct prin întâlnirile organizate de o Mână sfântă și nevăzută – m-au pus în fața faptului împlinit: Avocatura.
Am cochetat în adolescență cu ideea de a fi actriță. Mama ar fi vrut să fiu medic. Tata nu a lăsat-o să insiste, iar pe mine m-a întrebat cu calmă și profundă autoritate: ce altceva crezi că ți se potrivește? Am înțeles că trebuie să am o variantă de lucru și am căutat un reazem. L-am găsit în sfatul profesorului-diriginte – Ion Mitrică – fie-i calea veșnic luminată – și în încurajarea unchiului meu – judecătorul Lucică (Gheorghe) Bărbulescu – fratele mamei – ambii au indicat avocatura.
Ați avut în viața dv. un model de urmat, o călăuză, un antemergător?
Îi admir pe cei care spun că nu au avut și nu au modele. Au mare încredere în ei.
Eu am fost și sunt mai slabă în firea mea și fără călăuză chiar pe drum drept mă pot dezorienta. Prin urmare, în viața de familie am avut un timp modele pe bunica paternă – Baba Maria – o grădină de om, un spirit viu, fire risipitoare de iubire, orientată practic spre a ști și a face, pe bunica maternă Ana – cu o feminitate care a înfrânt firea aspră și dominantă a bunicului pe care niciun farmec de pe lume nu l-ar fi doborât, pe Mama Elena, căreia nu i se potrivește niciun cuvânt cunoscut pentru a-i crea portretul meritat, motiv pentru care în ultimul timp, reevaluând ceea ce m-a determinat să le numesc modele, am ajuns la concluzia că, de fapt, ele pentru mine au fost și sunt Sfinte!
Tot în viața de familie, au fost acei bărbați care m-au făcut să iau aminte că sunt rigori pe care trebuie să le cunoști și să nu-ți propui să le schimbi, pentru că bucuria și fericirea sunt pereche și se creează de pereche. Bunicii – Iancu și Petre și cu osebire Tata Florea Diculescu – au inspirat siguranță, au creat în familie o atmosferă solemnă, dar cu multă lumină, mi-au transmis că „prin fața bărbatului nu se trece” sau se trece cu băgare de seamă, că doar femeia iubitoare este purtătoarea cheii casei pe care ei au predat-o benevol! Au știut să țină departe de mine și de fratele meu amărăciunea despărțirii de bunurile agonisite, deși, privind puținele fotografii făcute în epocă, li se vede pe chip sfâșierea și tristețea.
Cumulul de exigențe pe care le-am observat și la care ulterior am reflectat se pare că a avut un ecou în ceea ce a urmat să petrec în întâlnirea cu soțul meu, Coman Șova, călăuza mea tandră și binecuvântată. Ochiul critic, dar cu privirea senină îndreptată spre ce este bun și valorificabil în ființa din fața sa, Coman Șova a văzut în tânăra de atunci (anii ’78-’80) o prezență altfel în profesia de avocat. M-a felicitat pentru limbajul folosit – nu era arid/strict juridic – pentru dicție – recomandându-mi să nu renunț la afectarea care apare evidentă, să păstrez simplitatea și spontaneitatea exprimării și alte câteva indicații de regie. Peste alți ani, când ne-am revăzut (în condiții demne de o poveste) planul profesional pe care îl cunoscuse nu l-a dezamăgit și, în plus, Poezia lui și a celor din același aluat m-au dat pe mâna Zeului Iubirii și astfel Profesia s-a rotunjit cu Familia.
În viața profesională, curajul de a alege Avocatura, mi-a fost răsplătit prin acceptarea de către domnul avocat Nicolae Ciobanu a îndrumării unui stagiar într-un moment în care numai de un învățăcel nu avea nevoie… Peste un an și jumătate pleca definitiv din profesie și apoi din țară. Unchiul meu, judecătorul Bărbulescu, mi-a spus: „Vrei să înveți carte și să faci și meserie? Îl voi ruga pe Maestrul Ciobanu să te îndrume”. În acea perioadă (1977), în avocatură încă erau magii profesiei cu studii și doctorate în străinătate (predilect Franța) care împărtășeau cu generozitate ceea ce știau. În Urlătoare – cafeneaua avocaților – ascultam fascinată spețele aduse în discuție, prilej pentru acei uriași ai profesiei să își verifice susținerile în ceea ce părea o șuetă nevinovată.
În aceeași perioadă, între avocați și judecători era un dialog deschis, senin, fără bănuieli stupide de incorectitudine de vreo parte sau cealaltă. Fiecare avea gardianul propriu, dar nu la ușa biroului, ci în conștiința sa. Cu rare excepții, toți păreau cunoscători ai actualelor Principii de la Bengalore… Prin respectul acordat maestrului meu am ajuns în preajma unor judecători exemplari ai timpului, adevărate Academii – cum îi numea domnul Ciobanu – și am asistat la discuții juridice de mare rafinament.
Cicero ar continua să spună O tempora, o mores!
Antemergătorii în profesie au loc într-o carte dacă îi descriem doar prin două trăsături.
Dar călăuze au fost și sunt mulți dintre clienții întâlniți.
Călăuze au fost și sunt colegii avocați care au învins inerțiile, s-au identificat cu profesia, impunând standarde de lucru formatoare pe de o parte și care au impus respect pe de altă parte. În zeci de ani de colaborare cu colegii mei de an și acum prietenii – Manuela și Ion Nestor – am realizat cum poți fi călăuză firesc, neeconomisindu-ți resursele, ci risipindu-le responsabil și generos.
Cum au influențat condițiile vremurilor de atunci luarea acestei decizii și ce perspective aveați pentru atingerea acestui țel?
Grație armoniei din familie și a grijii alor mei de a nu ne transmite traumele suferite prin declararea lor ca „dușmani ai poporului” – chiaburi – am ieșit din copilărie cu o stare sufletească încărcată de mama cu ideea de a învăța – „să scapi de sărăcie, mamă, să nu-ți cânte greierii în călcâie!”.
La asta s-a adăugat bucuria mea de a afla, a ști, a învăța.
Apoi am avut norocul de profesori cu har pedagogic. Fiecare dintre noi eram un caz de îndrumat și urmărit. Manifestările fiecăruia dintre noi atrăgeau atenția asupra a ceea ce putea fi valorificat mai bine prin continuarea studiilor.
Așa fiind, condițiilor vremurilor de atunci, ca și celor de acum (și dintotdeauna), te adaptezi cu mijloacele firii, asculți șoapta destinului cu atenție și prinzi cu delicatețe mâna întinsă pentru ajutor.
Vă aduceți aminte cum a decurs primul proces câștigat? Dar cum a fost atunci când ați pierdut?
Pentru mine fiecare zi în profesie înseamnă și primul proces.
Sigur, prima pledoarie m-a marcat în așa fel încât și azi am aceleași trăiri când iau cuvântul.
Maestrul meu m-a implicat în toate cauzele pe care le pregătea cu o temeinicie fabuloasă. Rafina o lucrare până ajungea și la 7-8 variante ale acesteia. Îmi spunea să fiu pregătită în orice moment pentru a proteja cazul de derapaje.
Mă îndemna să fiu atentă la ce se discută în sala de ședință, să învăț din mers ce este de învățat.
Era foarte concentrat înainte de luarea cuvântului și părea că nu vede în jur. Într-o astfel de atmosferă, într-un caz dificil de contencios administrativ pe care îl discutasem ca pe toate celelalte, l-am auzit spunând instanței: „colega mea va susține excepția de nelegalitate a actului administrativ”.
Am pierdut excepția, dar s-a câștigat pe fond.
Am fost felicitată pentru prezentare și mi s-a spus: „zboară, fată!”.
A fost ca o călătorie în cosmos.
De ce ați ales litigiile ca domeniu de activitate?
Nu am siguranța că eu am ales. Dar mă simt bine în atmosfera de confruntare a ideilor juridice și a faptelor care își caută Dreptul.
Să poți găsi firul roșu într-o vălmășeală creată de un conflict, să afli calea spre protecția legală este un exercițiu moral și intelectual care se poate face deplin în acest domeniu.
Activitatea juridică este ca viața însăși – nu poate fi standardizată. Nu e simplă diversitate – este permanentă confruntare. Când aceasta se acutizează și mă aflu prin preajmă, resortul interior dă alarma și încep lucrul. Admir și apreciez activitatea de consultanță, dar reflexul mă îndemnă să văd ce aș face dacă….
Justiția a suferit numeroase schimbări din 1990 până astăzi. Care credeți că sunt punctele tari ale justiției actuale din România?
Lupta pentru a nu fi sub vremi.
Dar punctele slabe?
Câștigarea doar a unor bătălii (puține).
Care sunt calitățile unui avocat bun? Cât trebuie să se implice, cât consumă din punct de vedere emoțional?
Nu pot spune ca dintr-un manual ce calități are un avocat bun.
Pot spune că am în jurul meu colegi responsabili, morali, inteligenți, umani, iubitori de carte, de teatru, de artă în general, de călătorii dătătoare de deschideri civilizatoare, creatori de construcții juridice interesante/novatoare, cărora nu le place drumul bătut/neresemnați în „asta e, atât se poate”.
Fără implicare, chemi eșecul sau ceri să fii înlocuit mai repede cu un robot!
Ați fost marcată de un caz dificil la care a trebuit să munciți mai mult, care v-a dat neliniști sau incertitudini în privința deciziei finale a judecătorilor?
Pot dezvolta într-un număr impresionant de pagini răspunsul la această întrebare.
Rareori cazurile nu sunt dificile.
Muncesc cât trebuie – de obicei mult – pentru a clarifica ceea ce determină dificultatea cazului. Previzibilul care apare în lucrările inițiale (acțiunea/întâmpinarea) poate vira brusc spre imprevizibil, pentru că dezbaterile contradictorii și rolul activ al judecătorului – când este exercitat cu credință/ca parte a misiunii profesiei de magistrat – fac dintr-un proces un teren mișcător pentru a cărui fixare trebuie multă muncă.
În majoritatea cazurilor, am avut și am neliniști și incertitudini în privința deciziei judecătorilor.
Aveți o experiență profesională impresionantă, iubiți cu siguranță și învățământul românesc. Care este percepția dumneavoastră despre formarea viitorilor specialiști în domeniul Științelor Juridice?
Sunt datoare învățământului românesc.
Legătura profesională permanentă cu generațiile de juriști din ultimii 30 de ani mă duce spre următoarele constatări subiective: prea puțini arată că biblioteca le este aducătoare de bucurii intelectuale; multele surse de informare – nu de învățare – creează aparența că sunt autodidacți; mecanismele (grilele) de verificare a ceea ce au învățat sau ar trebui să știe sunt în bună măsură deformante (inclusiv pentru examinatori); par a nu fi cultivate principiile dreptului și referințele esențiale la evoluția instituțiilor juridice; dreptul comparat nu se simte a fi o metodă de cultivare a spiritului unui tânăr jurist; sunt întregi domenii reglementate – numite de nișă – care ar trebui cel puțin evocate prin raportare la materiile de bază, iar juriștii – îndrumați cum să le abordeze.
Nu se pot forma specialiști în acest domeniu dezlegând cuvinte încrucișate.
Ca îndrumător, mi-a plăcut și îmi place să învăț de la cel îndrumat! Atunci simt că formarea este continuă.
Științele juridice fără spiritul universalist care le-a creat nu pot forma oameni de ispravă.
Când văd cât se scrie caut să nu-mi amintesc adagiul Non multa, sed multum.
Evoto
În ziua de azi, societatea noastră pare să fie guvernată tot mai mult de sisteme electronice moderne care, în multe cazuri, îi înlocuiesc pe oameni în diverse puncte de lucru. Mașinăriile electronice au reușit să creeze în jurul planetei un veritabil înveliș cibernetic, fără de care viața de zi cu zi pare de neconceput. Credeți că această inteligență artificială ar putea pătrunde la un moment dat în sălile de judecată, iar computerele să ia decizii în locul magistraților, având în vedere supraaglomerarea sistemului, volumului mare de lucru în care încă se folosește arhivarea în dosare cu șină? Ce utilitate ar avea astfel de intervenție în ordonarea și limpezirea activității din acest domeniu extrem de complex?
Când sunt supărată pe câte o soluție dată de un complet sau altul, zic, la necaz, că în acel caz, un computer ar fi dat soluția corectă!
Îmi revin și spun că nu a sosit momentul să ne predăm viețile Ucenicului Vrăjitor, pentru că se pare că s-a maturizat și nu mai poate fi prea bine controlat.
Nu suntem departe de experiment.
Acum, în imediat, dacă dăm Cezarului ce este al Cezarului, putem să ne bucurăm de acces la dosarul electronic (când Cezarul este bine dispus… adică funcționează sistemul), putem comunica rapid actele de procedură, ne putem informa mai repede, dar nu și complet – cum o facem cu cartea în mână -, putem să ne ușurăm activitatea, dar nu putem să nu muncim și nu putem fi înlocuiți.
Dacă se va întâmpla ca inteligența artificială să ocupe toate locurile în Justiție, văd solicitarea roboților ca în sălile de judecată să revină oamenii, pentru că singurul lucru compatibil cu ei este volumul lucrărilor procesate, dar nu și inefabilul din diversitatea conflictelor/gravitatea consecințelor. Zic, în felul meu empiric de a aborda inteligența artificială, că fiind făuriți după chipul și asemănarea creatorului lor – Omul – nu li s-a creat și funcția de a simți ce este drept/moral și important, ci doar aceea de a da verdicte, ca și cum ar fi o sumă rezultată dintr-o operațiune matematică (ceea ce se mai găsește și pe la câte un om nepotrivit locului în Justiție). Nu vreau să accept că din Justiție dispare umanitatea – cu toate scăderile ei.
Nu renunț la puritatea vieții și nu ascund că nu mă simt confortabil când o apăsare pe buton îmi aduce dezlegări multiple și apoi „mă urmărește” să îmi spună ce a mai descoperit legat de ceea ce am întrebat…!
Dar dacă va fi să fie, după ce mă voi fi mirat destul, voi încerca să văd ce slăbiciuni are adversarul (robotul)….
Recentele evenimente care au marcat planeta, pandemia și războiul, au dat peste cap viața noastră, a tuturor. Credeți că asistăm la un scenariu bine pus la punct, gândit în interiorul unor organizații care vor să păstreze (sau să preia) controlul asupra omenirii?
Istoria civilizațiilor ne arată că pe Pământ – coaja cosmică pe care trăim, vietatea Om care a căpătat conștiința că poate avea mai mult decât îi trebuie, a făcut și face tot ce îi stă în putință să controleze cât mai mult.
Răspunsul îl dau printr-o trimitere la Eclesiast!
Degeaba au apărut înțelepți care au spus în toate culturile lumii ceea ce este sintetizat în Eclesiast. Nu mă întreb și mai ales nu mă mir de ceea ce se întâmplă acum. Încerc să aflu cât mai multe din ce a fost în trecutul cât mai îndepărtat venind pe firul timpului la zi.
Nimic nou sub Soare.
Mijloacele diferă.
Credeți că au fost și părți bune ale comunismului ce ar fi putut să fie preluate în anii care au urmat Revoluției? Considerați că suntem pe un drum bun, la nivel general?
Am citit că „există o regulă în biologie potrivit căreia ce nu este folositor este dăunător. Împovărează sistemul. Reduce eficiența organismului. Într-un final, trebuie eliminat, pentru că în caz contrar, organismul va muri, probabil, va dispărea și specia…”.
Comunismul e un tot. Fondatorii nu l-au vrut format din părți bune și rele. L-au considerat bun și atât. „Organismul”, respectiv timpul, viața, oamenii nu l-au validat ca fiind folositor, prin urmare eliminarea a fost unica măsură a lucrurilor.
Dar eliminarea dăunătorului nu înseamnă și Tabula rasa.
Prin urmare, România a fost și a rămas stat unitar.
Societatea nu s-a destructurat.
„Structurile” s-au restructurat.
S-a vorbit de reformă în toate domeniile, dar ideile despre cum ar trebui să fie un domeniu nu pot fi confundate cu schimbarea esențială, care este ca o demolare a unui edificiu în ruină și pentru reconstrucție îți trebuie buget generos, autorizație de construire, materiale performante, echipă stabilă – ca să fac o comparație poate nepotrivită, dar cât de cât expresivă. Fără un inventar serios a ceea ce este ruină/nefuncțional și trebuie îndepărtat urgent pentru răul pe care îl produce sau îl poate produce și ceea ce poate fi modificat/îmbunătățit este o diferență uriașă.
Quieta non movere – ce e liniștit nu tulbura îmi spunea mereu domnul avocat Ciobanu când într-un caz se stabilea un echilibru pe care îl puteam schimba printr-un exces de zel.
Trebuie să vezi bine dacă ceea ce vrei să demolezi este chiar nefuncțional.
Reglementarea excesivă nu înseamnă reformarea domeniului vizat.
Revenirea asupra reglementărilor de zeci și zeci de ori dovedește incapacitate de „reformare”.
Oricum, de agitat ne agităm. Asta poate însemna și că ne aflăm pe drumul bun.
Este meseria de avocat una de viitor? Aveți o vastă experiență de viață și profesională. Ce sfaturi le-ați da tinerilor care vor să apuce pe acest drum al justiției?
În sistemul cultural căruia îi aparținem, avocatura a fost și a rămas esențială, în ciuda percepției induse de cele mai multe ori de cei care au limite majore în înțelegerea vieții sociale sau, mai grav, se cred Alpha și Omega, ignorând ceea ce nu pot/nu știu să facă.
Avocatura rămâne în societate, sarea în bucate.
Tinerii să nu-și piardă entuziasmul.
