Search
Vineri 14 Iunie 2024
  • :
  • :

Elementul subiectiv al infracțiunilor de spălare a banilor. Spre o acceptare a culpei?

Elementul subiectiv al infracțiunilor privind spălarea produsului infracțional reprezintă un aspect esențial al acestora, care necesită o atenție specială. Într-un scurt demers de explorare, vom parcurge documentele internaționale relevante privind spălarea produselor infracționale, pentru a observa cum privesc acest aspect. 

 Tiparul reglementărilor face ca forma de vinovăție să prezinte un interes deosebit, din perspectiva modalității de reglementare. Un prim argument este că textele de incriminare vorbesc despre un aspect de cunoaștere („cunoscând că provin din infracțiuni”), la toate variantele normative și despre intenția calificată prin scop („în scopul ascunderii sau disimulării…”). Elementele subiective și cele obiective apar ca întrepătrunse. De pildă, aspectul că bunurile provin din infracțiuni reprezintă un element obiectiv, premisă a faptei. Cunoașterea acestui aspect se transferă în planul vinovăției. Scopul califică vinovăția. 

 Revenind, specificul acestor fapte este dat de aspectul că, de regulă, legislația pedepsește doar comiterea intenționată a infracțiunii, sub formele sale, intenția directă și indirectă. Apoi, mai este de punctat că elementul moral al activităților de spălare nu se identifică întru totul cu acela al infracțiunilor ce au generat produsele (M.L. Cesoni, D. Vandermeersch, La Lutte contre le blanchiment el Belgique, în M.L. Cesoni, La lutte contre le blanchiment en droit belge, suisse, franҫais, italien et international. Incrimination et confiscation, prévention, entraide judiciaire, Bruylant, Bruxelles, 2013, p. 165). 

 Treptat observăm că cu forță internațională și chiar anumite legislații naționale încep să accepte posibilitatea săvârșirii acestor infracțiuni și sub forma culpei, ceea ce credem că reprezintă o evoluție deosebit de importantă, cu multiple consecințe asupra fenomenului, deopotrivă teoretice și practice (M.A. Hotca, E. Hach, Legea nr. 129/2019, Comentariu pe articole. Ed. Universul Juridic, 2019, p. 228). 

 Într-o retrospectivă a principalelor documente care au dezvoltat conceptul, Convenția ONU de la Viena 1988 contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, sub aspect subiectiv, vorbește de comiterea intenționată a acțiunilor ce constituie elementul spălării banilor. Așadar, art. 3 prevede că „fiecare parte adoptă măsurile necesare pentru a conferi caracterul de infracțiuni penale, în conformitate cu dreptul său intern, atunci când actul a fost comis intenționat: (…)”. Se mai prevede că „cunoaşterea, intenţia sau motivația necesară cunoscută ca element al uneia dintre infracţiunile vizate la paragraful 1 al prezentului articol poate fi dedusă din circumstanţele practice obiective”. 

 Mai departe, Convenția Consiliului Europei de la Strasbourg 1990 privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii, de asemenea, limitează elementul subiectiv la forma intenției. Potrivit art. 6 al documentului, „fiecare parte adoptă măsurile legislative şi măsurile care se dovedesc necesare pentru a conferi caracterul de infracţiune, conform dreptului său intern, următoarelor fapte, atunci când sunt comise cu intenţie (…)”. 

 Apoi, relevant tot sub aspectul elementului subiectiv, se afirmă că „în scopul punerii în practică sau aplicării alin. 1 al prezentului articol: c) cunoaşterea, intenţia sau motivaţia necesară ca element al uneia dintre infracţiunile prevăzute în acest alineat se poate deduce din circumstanţele obiective ale faptei”. Este important, pentru că se observă că documentele preiau și dezvoltă această normă care face trecerea de la obiectiv la subiectiv, la deducerea vinovăției din modul de comitere a acțiunii. 

 Convenția de la New York din 2000 (UNTOC) menține elementul subiectiv al actelor anterioare. Potrivit art. 6 al acesteia, „fiecare stat parte adoptă, conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, măsurile legislative şi alte măsuri necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune, când actul a fost săvârşit cu intenţie: (…)”. 

 O schimbare de paradigmă de-a dreptul remarcabilă se observă în Convenția Consiliului Europei de la Varșovia din 2005 care, deși inițial face referire la intenție, acceptă, ulterior, elemente specifice culpei cu prevedere, așa cum ne este aceasta cunoscută din tiparele legislației române, după cum redăm mai departe. Se arată în debut că „fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a conferi caracterul de infracţiune, conform dreptului său intern, atunci când sunt comise cu intenţie, următoarelor fapte (…)”. 

 Ulterior, remarcăm elementul de noutate: „fiecare parte poate adopta măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a conferi, în baza dreptului său intern, caracterul de infracţiune tuturor sau unora dintre faptele prevăzute la paragraful 1, în unul sau în ambele cazuri prezentate mai jos, când infractorul: 

a) a suspectat faptul că bunurile reprezentau produse;

b) trebuia să presupună că bunurile constituiau produse”.

Or, în opinia noastră, aceste elemente sunt indisolubil atașate culpei cu prevedere, astfel cum o cunoaștem în sistemul intern de drept.  

 În ceea ce privesc actele elaborate în cadrul Uniunii Europene, Directiva UE/2015/849 (Directiva a IV-a) a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanțării terorismului rămâne fidelă formei intenției. 

Directiva UE/2018/1673 (directiva a VI-a), cel mai recent document de interes, aduce însă anumite noutăți deosebit de relevante. 

 Punctul 13 al preambulului directivei ridică o întrebare sensibilă, care susține cele observate anterior și confirmă, în opinia noastră, prefigurarea unei adevărate schimbări de paradigmă, aceea că documentele internaționale se află pe drumul acceptării sancționării spălării din culpă a produsului infracțiunii.  

 Partea de preambul a directivei prevede că „în fiecare caz, atunci când se analizează dacă bunurile provin dintr-o activitate infracțională și dacă persoana respectivă știa acest lucru, ar trebui să fie luate în considerare circumstanțele specifice ale cauzei, precum faptul că valoarea bunurilor este disproporționată în raport cu venitul legal al persoanei acuzate și că activitatea infracțională și achiziționarea bunurilor au avut loc în același interval de timp. Intenția și cunoașterea pot fi deduse din circumstanțe faptice obiective. Întrucât prezenta directivă prevede norme minime referitoare la definiția infracțiunilor și pedepselor în materia spălării banilor, statele membre pot adopta sau menține norme de drept penal mai severe în materie”.  

 Se mai stipulează de asemenea, în continuare, că „statele membre ar trebui să poată prevedea, de exemplu, că spălarea banilor săvârșită din imprudență sau din neglijență gravă constituie infracțiune”.  

 Apoi, se precizează că „trimiterile din prezenta directivă la spălarea banilor săvârșită din neglijență ar trebui înțelese ca atare pentru statele membre care incriminează astfel de comportamente”. 

 Deși textul de lege principal de „incriminare” din cuprinsul acestei Directive face raportare numai la vinovăție sub forma intenției, restrângând aparent cele edictate în preambul, în alineatul următor, se prevede, cu titlu de noutate, posibilitatea ca fapta să fie incriminată și în forma culpei. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2), „statele membre pot lua măsurile necesare pentru a se asigura că faptele menționate la alineatul (1) se pedepsesc ca infracțiuni atunci când autorul infracțiunii a suspectat sau ar fi trebuit să știe că bunurile provin dintr-o activitate infracțională”. 

 Ajungând la norma internă, remarcăm că textul de incriminare român în vigoare, art. 49 al Legii 129/2019, nu folosește termenul de „intenție”. Nici vechile reglementări, Legea 656/2002 și Legea 21/1999 nu uzau de acest element.  

 Credem că sursa acestui aspect o reprezintă diferențele de limbaj juridic normativ ale unor sisteme juridice, pentru că, din câte s-a observat în cele ce preced, limbajul documentelor internaționale se referă, de regulă, la forma de vinovăție, spre a înlătura orice interpretări ulterioare. 

 Dreptul penal român însă nu folosește nici la nivel general această tehnică. În sistemul vinovăției instituit de art. 16 Cod penal operează o veritabilă prezumție a comiterii faptei cu intenție, în lipsa unei prevederi contrare („fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres”). Așadar, din moment ce norma de la art. 49 al legii speciale nu face referire expresă la sancționarea spălării de bani din culpă, apare ca evident că fapta de spălare a banilor poate fi săvârșită numai cu intenție.  

 De lege lata, dacă s-ar constata însă că fapta este comisă cu forma de vinovăție a culpei, ar deveni incident cazul impeditiv al exercitării acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b teza II al Codului de procedură penală: „fapta nu a fost comisă cu vinovăția prevăzută de lege”. 

 Este de punctat că, din observarea conținutului și evoluției acestora, actele internaționale mai recente nu exclud posibilitatea incriminării spălării banilor din neglijență.  

 Unele legislații europene incriminează această formă de vinovăție (exemplificativ este cazul Spaniei și al Regatului Unit. Potrivit art. 301 Cod penal spaniol: „dacă faptele se realizează din neglijenţă gravă, pedeapsa va fi de închisoare de la 6 luni la 2 ani şi amendă începând de la suma echivalentă cu beneficiul obţinut până la triplul acestui beneficiu”. http://codexpenal.just.ro/laws/Cod-Penal-Spania-RO.html) 

 Credem astfel că apare ca deschisă posibilitatea reglementării, într-un viitor nu foarte îndepărtat, inclusiv în legislația internă, a posibilității comiterii spălării produsului infracțional și din culpă. Evoluțiile documentelor internaționale sunt în acest sens. Până la urmă, acceptarea culpei ca formă de vinovăție este un aspect ce ține de politica penală.