Facultatea de Drept din cadrul Universității „Titu Maiorescu” nu este perfectă; perfecțiunea e statică, iar noi suntem în mișcare!

Interviu cu conf. univ. dr. notar Manuela Tăbăraș, decan, Facultatea de Drept, Universitatea „Titu Maiorescu”, București  

Conduceți cu succes „destinele” Facultății de Drept din cadrul uneia dintre cele mai importante instituții de învățământ superior din București, Universitatea „Titu Maiorescu” (UTM). În istoricul de 35 de ani ai instituției, ați sprijinit formarea unui număr relevant de generații de studenți care au îmbrățișat această carieră. Care este, pe scurt, „istoria” acestei facultăți?  

Facultatea de Drept a Universității „Titu Maiorescu” de 35 de ani este, parafrazându-l pe Eminescu, „o stea fixă pe cerul învățământului juridic românesc”, dar cu o traiectorie care și-a câștigat luminozitatea prin muncă, recunoștință, memorie, continuitate și vocație, trăind metamorfoza de la o facultate tânără și ambițioasă la o instituție validată de rezultate, de la o școală de drept la o școală de gândire, de caracter și de umanitate. 

Facultatea nu a crescut prin forme goale, ci printr-un fond viu și coerent, în sensul adânc al lui Maiorescu – acela că adevărata educație nu imită, ci zidește; nu afișează, ci modelează. Și dincolo de metafore și parafraze stă realitatea durabilă a cifrelor și oamenilor: cea mai mare facultate din cadrul Universității, adunând peste 2.100 de studenți înmatriculați din cei circa 11.000 ai Universității. Iar faptul că într-un oraș precum București, în care activează zece facultăți de drept, dintre care două aparțin universităților finanțate de stat, reușim an de an să ne ocupăm integral cifrele de școlarizare, este o proba clară că suntem o instituție consolidată prin performanțe. 

Unul dintre marile noastre atuuri este echipa. Sunt profund recunoscătoare și mândră de colegii mei, cadre didactice universitare titulare sau asociate, dintre care aproximativ 40% au o vechime de peste 25 de ani în instituție. Această continuitate creează un climat academic solid, o memorie instituțională valoroasă și un spirit de echipă universitară greu de egalat. Dar, în egală măsură, ne deschidem și către generațiile noi de dascăli, cercetători și practicieni care aduc energie, diversitate metodologică și o excelentă conexiune cu lumea aplicată. 

Istoria noastră este, de fapt, o poveste a curajului de a construi un învățământ centrat pe individualitatea și nevoile fiecărui student – nu doar prin conținut, ci prin alegerile simbiotice calităților și competențelor individuale. Pentru noi, studentul nu este un beneficiar pasiv, ci un partener în formare, un consilier în pregătirea unui viitor coleg de breaslă care va duce mai departe povestea noastră comună, în lumea Dreptului. 

Facultatea noastră nu este perfectă – perfecțiunea e statică, iar noi suntem în mișcare. Suntem însă vii, curajoși, creativi. Și, aș adăuga, cu un zâmbet în privire, suntem suficient de serioși încât să știm când să fim puțin neserioși – pentru că și în învățământul juridic, ca în viață, trebuie să existe o geometrie a eleganței și o poetică a lucidității. 

Care au fost până azi, din punctul dv. de vedere, „orele astrale” ale instituției, momentele de maxim, de recunoaștere a performanței? 

Pentru un decan care și-a petrecut 26 de ani în această instituție, întrebarea nu e doar una despre istorie, ci despre memorie trăită. Aș putea spune, cu o urmă de tandră ironie heideggeriană, că dacă timpul este o structură a ființei, atunci Facultatea de Drept este o cronologie de „dasein-uri” care m-au format și pe care, la rândul meu, am avut privilegiul de a le modela.  

„Orele astrale” ale instituției nu pot fi reduse la simple borne cronologice; ele sunt pulsații de sens, de comunitate, de revelație profesională, și aș aminti: selectarea facultății noastre, singura din categoria ei, în cadrul programului olandez Matra, una dintre primele validări internaționale majore, acreditarea Facultății de Drept, un act de legitimitate academică în care „forma a devenit fond”, crearea și dezvoltarea programelor de masterat, a școlii doctorale, organizarea conferințelor internaționale ca simfoniile lui Mahler, foruri de idei, cu circulație internațională, redactarea unor lucrări colective emblematice: Enciclopedia juridică română sau culegerile de teste grilă, „ore astrale” ale unei responsabilități editoriale colective și a vocației de a crea repere pentru întreaga comunitate juridică. Și faptul că inițiatorul acestei lucrări, prof. univ. dr. Iosif Urs, este profesor al Facultății noastre de Drept ne-a sporit mândria academic universitară. 

Dar dacă e să vorbim cu adevărat despre „ore astrale”, aș îndrăzni să spun că ele nu se numără, ci se simt, și cele mai strălucitoare nu se regăsesc în documente sau pe pereți, ci în sufletul comunității noastre, ore în care am simțit că nu suntem doar o facultate, ci o familie academică: petrecerile de Crăciun, primirea studenților colindători, petrecerile sau ieșirile improvizate, vizitele în centre sociale, toate acele mici evenimente care nu intră în bilanțurile ARACIS, dar care intră adânc în inima unei instituții.  

A existat și există, în mod firesc, o competiție între facultățile de drept private și cele de stat. Care ar fi diferențele de fond? Cum reușiți să convingeți tinerii candidați să aleagă cursurile Facultății de Drept din cadrul UTM? 

Oriunde se urmărește calitatea – în învățământ, ca și în profesie – competiția este firească. Totuși, dacă o privim cu ochiul format în spiritul echității, vom înțelege că nu toate competițiile pleacă de pe o linie comună. Pentru că, dincolo de loialitatea onorabilă a unei confruntări ideatice și pedagogice, realitatea sistemică introduce adesea o concurență neloială, venită din zona finanțării publice.  

Totuși, dacă ieșim din registrul strict patrimonial, adevărata competiție nu se joacă la nivelul bugetului, ci la nivelul pasiunii, implicării și viziunii, căci planurile de învățământ sunt în proporție covârșitoare similare. Adevărata diferență vine din altă parte – din performanțele academice, energia umană și intelectuală pe care o investim, zi de zi, în actul educațional. 

Este un adevăr profund și adesea trecut cu vederea: nu programa în sine creează un jurist bun, ci profesorul care o predă, modul în care o transmite, cum aprinde flacăra în celălalt. Iar noi, aici, avem această grijă sfântă – să păstrăm flacăra vie a pasiunii pentru drept mult după absolvire, pentru că am fost acolo unde trebuie – în formarea vocației. Nu oferim „diplome la cheie”, numărul de studenți se diminuează cu peste 40% până în anul IV, ci o șansă reală de devenire profesională. Le spunem tinerilor candidați: alegeți-ne, dar nu pentru că e ușor, căci parcursul este exigent – ci pentru că veți primi, garantat, încrederea că cineva se ocupă cu adevărat de parcursul vostru. 

Și să fim sinceri – „norocul” facultăților de stat nu constă neapărat în metode diferite sau mai bune, ci în faptul că au fost și sunt, în mentalul colectiv, prima opțiune istorică și tradițională. Această alegere nu validează neapărat tehnicile pedagogice, gradul de implicare sau conexiunea cu studenții. Este o inerție culturală. Dar tocmai pentru că noi suntem conștienți de această realitate, reușim să creăm o alternativă vie, profund umană și tot mai convingătoare. 

Așadar, diferența reală nu e în statutul de „privat” sau „de stat”. Diferența este între școli vii și școli închise, între dascăli și prestatori de informație, între instituții în care studentul este sufletul, și cele în care e doar un număr matricol. 

În galeria reprezentativă alumni, care cuprinde nume reprezentative ale absolvenților dv., se numără cu siguranță și persoane de sex feminin. Ar exista exemple de menționat de femei/doamne care au performat și confirmat în carieră? 

Facultatea noastră este un spațiu de emancipare și consacrare pentru doamnele Dreptului, și mă bucur sincer că avem privilegiul de a colabora în cadrul Facultății de Drept cu doamna profesor Gabriela Oanță, director al Institutului Universitar de Studii Europene „Salvador de Madariaga” din cadrul Universității din A Coruña unde este și profesor universitar titular, titular al Catedrei Jean Monnet, Felicia Maxim, prodecanul Facultății sau șefa de promoție Mădălina Dinu, astăzi director de departament. Manuela Alma Ciornei, vicepreședinte al Tribunalului București, o voce importantă a jurisprudenței contemporane, Simona Anghel, șefa de promoție, prim-procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1, în prezent procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, sau Ioana Vlăsceanu, notar public, fost lector universitar, astăzi membru în conducerea Camerei Notarilor Publici București. Sunt doar câteva exemple! 

În luna iulie a anului trecut ați fost realeasă în funcția de decan al Facultății de Drept din cadrul UTM. Cum a decurs competiția? Ce v-a motivat și, mai ales, care considerați că au fost punctele forte care v-au dat câștig de cauză? 

În candidatură m-a motivat, sincer, nu dorința de putere – puterea e un cuvânt mare pentru oameni mici, ci sentimentul că proiectul început avea încă nevoie de mine. Punctele forte? Viziune cu rădăcini, echilibru între inovație și tradiție, și o memorie afectivă instituțională. Ah, și mai e ceva: știu să ascult. Poate părea banal, dar în vremuri în care toți vor să vorbească, să asculți a devenit o formă de leadership. Sau, cum ar zice Milan Kundera, „adevărata bunătate a omului nu se poate manifesta decât în relația cu cel care nu are putere”. Și poate că, în final, am fost realeasă nu pentru că am convins, ci pentru că am rămas credibilă fără a fi solemnă, fermă fără a fi rigidă și serioasă fără a fi plictisitoare. Iar în Drept, ca și în viață, aceasta e deja o formă de eleganță.  

Aveți o activitate prodigioasă în sfera comunității juridice din România. Pe lângă poziția de cadru universitar și manager al facultății, sunteți și un notar reputat, dar și formator al institutelor de perfecționare a avocaților (INPPA) și notarilor (INR). E complicat să răspundeți simultan tuturor acestor rigori și comandamente? 

E o întrebare care merită un soundtrack compus de Ennio Morricone: intens, dar cu accente lirice. Dacă îți iubești misiunea, nu simți că e o povară. E ca-n filmul „Julie & Julia”: când ești pasionat, găsești timp să gătești, să scrii și să inspiri – toate într-o singură zi.  

Complicat? Desigur. Foarte? Evident. Imposibil? Nicidecum. De fapt, totul ține de alchimia interioară dintre vocație și disciplină. Nu mi-am dorit funcția de decan ca să mă așez confortabil într-un fotoliu de piele și să contemplu… universul managerial. Am urmat această misiune cu dorința clară de a nu renunța la ceea ce m-a adus aici: activitatea didactică vie, relația autentică cu studenții, exercițiul profesional continuu și implicarea în comunitatea juridică activă. Nu am tăiat din lucrurile care m-au definit; dimpotrivă, mi-am asumat un efort și mai mare pentru a le menține pe toate vii, coerente și oneste. 

Pentru mine, adevărul e simplu: dacă nu mai simți bucuria de a intra într-un amfiteatru sau de a schimba o replică cu un masterand curios, ai părăsit, fără să-ți dai seama, terenul vocației. Din păcate, unii se ascund în spatele funcțiilor însă cel care are vocație didactică autentică iubește această prezență activă, concretă, vie – cu studenții, cu absolvenții, cu oamenii în formare care încă pun întrebări sincere și așteaptă răspunsuri profunde. 

Să fii decan, profesor, notar, formator nu e o ecuație imposibilă, ci o provocare a sensului. Este, poate, exact sensul deplin al unei vieți profesionale trăite în miezul realității, nu la marginea ei. Pentru că fiecare întâlnire cu un student, fiecare studiu de caz predat sau analizat, fiecare contract notarial complex, fiecare curs ținut la INPPA sau INR, îmi aduce material brut pentru reflecție, exemple vii pentru predare, dar și o doză de umanitate care te face să rămâi empatic, lucid și atent la nuanțe. Cum spunea Camus, „adevărata generozitate față de viitor constă în a dărui totul prezentului”. 

Și, poate cel mai important: nu sunt singură. Am alături colegi extraordinari, atât în cadrul Universității, al Facultății, cât și în cadrul Societății Profesionale Notariale, oameni care cred în mine, care mă sprijină, mă înțeleg și mă ajută să pot susține toate aceste responsabilități. Le sunt profund recunoscătoare. Fără ei, aș fi doar o acrobată pe o sârmă înaltă. Cu ei, sunt parte dintr-un ansamblu armonic în care fiecare voce contează. 

V-ați aprofundat studiile postuniversitare la World Intellectual Property Organization, Geneva, Confederația Elvețiană, în 2004, aveți o specializare în metodologia învățământului la distanță, Massey University of New Zealand (2002), sunteți autoare a numeroase lucrări de specialitate și „sufletul” unor mari evenimente pe profil juridic, supervizați constant activitatea cabinetului notarial propriu. Există un „secret” personal al modului de gestionare a timpului care vă ajută să faceți față tuturor rigorilor?  

Nu e un secret, mai curând, o combinație între autoexigență și autoironie, în doze terapeutice un „haiku” existențial: prioritizez, respir, mulțumesc. În lumea Dreptului, care e adesea sobră și formală, e vital să păstrezi o oază de bucurie: o carte bună, o cafea în tihnă, o plimbare cu muzică franțuzească pe fundal. 

Mi-am structurat timpul ca un ceas elvețian (Geneva parcă totuși a lăsat ceva în mine!), dar l-am trăit ca o carte bună: cu suspans, ritm și momente de contemplare. Profesiile juridice pe care le-am traversat m-au modelat profund: un deceniu avocat, apoi notar public timp de 17 ani. Fiecare dintre cele două mari iubiri m-a învățat ceva diferit: ca avocat, să supraviețuiesc în furtună; ca notar, să creez liniște în haos. Iar ca dascăl – să transform fiecare întrebare a studentului într-un exercițiu de luciditate și tandrețe. 

Am învățat că perseverența e mai importantă decât inspirația, că organizarea e forma vizibilă a respectului pentru ceilalți, și că autenticitatea e singura monedă de curs lung într-o lume tot mai tentată de poleială. Poți să te prefaci o dată că lucrezi, poți da vina pe trafic, vreme, Mercur retrograd sau reformele educației. Dar adevărul – ca într-un final de roman rusesc – se întoarce mereu. Impostura se simte de la distanță. Onorabilitatea se simte din primele cinci minute. 

Sunteți o doamnă cu profil juridic pe deplin împlinită, cu siguranță succesul din carieră reverberează și în viața privată. Ce ar fi relevant de spus în plan personal, privind pasiunile și aspirațiile personale?   

Ați formulat foarte frumos întrebarea – „reverberează” e un cuvânt muzical și viu, care descrie perfect felul în care viața profesională și cea personală nu sunt compartimente etanșe, ci oglinzi una pentru cealaltă. Iar dacă viața e o partitură în care Dreptul joacă rolul principal, atunci familia este cu siguranță tonalitatea care îmi menține armonia. 

Sunt de părere că stabilitatea vieții personale este, pentru orice om, un resort tăcut, dar esențial – acel tip de ancoră care îți permite să privești către orizonturi, să visezi, să construiești, să înflorești. Un soț pe care l-aș alege și într-o viață viitoare, cu aceeași convingere și entuziasm, și două fete calde, luminoase, inteligente, mândre de mine, ca și eu de ele și de profesia mea, sunt rădăcinile care mi permit să îmi întind coronamentul în toate direcțiile – fără teamă, fără tenebre, fără frustrările care, din păcate, pot sluți chiar și cele mai frumoase vocații. 

Împlinirea personală aduce cu sine un confort existențial subtil, care îți permite să fii generos, să fii prezent, să nu te temi să dai mai departe din ce ai acumulat. Și da, cred că generozitatea și performanța profesională se naște din plenitudine, nu din lipsă. 

Dar dincolo de coduri, conferințe și cursuri, îmi place să trăiesc cu bucurie. Iubesc muzica bună, am studiat chitara vreo doi ani și, chiar dacă nu am cucerit scena, am înțeles că uneori o notă curată face cât o simfonie. Îmi place să dansez la nebunie, să înot, să schiez, să patinez (bine, poate nu cu grația unei balerine, dar cu entuziasmul unei debutante mereu curioase). 

Cred că aspirațiile personale nu trebuie separate de cele profesionale. Ele se hrănesc reciproc. Îmi doresc, pur și simplu, să rămân un om viu, cu emoții, cu gusturi, cu prietenii autentice, cu curiozitate vie. Nu vreau să devin o statuie de marmură solemnă în holul unei instituții. Prefer să fiu o prezență caldă în viața colegilor, a studenților, a familiei – și, în fond, în propria mea viață. …și am încă multe visuri neîmplinite… cum ar fi să învăț să cânt la pian Für Elise.