Modul în care sunt aplicate amenzile de către Consiliul Concurenței este una din cele mai sensibile teme de analiză, atât din perspectiva autorității de concurență, cât și a întreprinderilor private, vizate de acestea.
Tema este sensibilă pentru că, din punctul de vedere al autorității de concurență, amenzile reprezintă cel mai clar indicator al activității ei, mult mai clar decât beneficiile aduse consumatorilor, de exemplu. Pentru cei sancționați, aceste amenzi sunt întotdeauna mult prea mari, chiar și în cazul întreprinderilor de talie mare și cu resurse financiare considerabile.
Deci, cum am putea vorbi noi, autorități publice și întreprinderi, despre un astfel de subiect, cu speranța că am putea ajunge la un numitor comun? Este greu, dar nu imposibil.
Nu este imposibil, dacă autoritatea de concurență nu ignoră că o amendă trebuie să fie aplicată întotdeauna „pe măsură”, cu grijă maximă la faptele și condițiile proprii ale fiecărei întreprinderi.
Chiar dacă se poate vorbi în cazul amenzilor contravenționale și de o funcție preventivă, exigențele răspunderii individuale impun autorității de concurență să „calibreze” întotdeauna amenda cât mai exact, prin raportare la circumstanțele contravenientului. În practică asta nu se întâmplă prea des, iar Consiliul Concurenței face și eroarea fundamentală de a stabili nivelul de gravitate al fiecărei contravenții în parte pornind, din start, de la nivelul de gravitate mare, complet eronat, străin principiilor de drept și chiar filosofiei care a stat la baza redactării instrucțiunilor care precizează metodologia de individualizare a sancțiunilor, la care am putut contribui și eu în perioada 2009-2010.
Există, din păcate, la nivelul Consiliului Concurenței, ideea că toate cazurile pe care le are în atenție autoritatea sunt mari, importante, iar vinovăția celor investigați pentru încălcarea regulilor de concurență trebuie să fie de asemenea mare, „by default”. Această atitudine afectează atât principiul prezumției de nevinovăție, cât și credibilitatea instituției, contribuind la întărirea convingerii actorilor din piață că autoritatea de concurență acționează mai degrabă arbitrar, fără a da multă atenție situației personale a contravenientului.
În ansamblu, Consiliul Concurenței acordă o importanță mult prea mare amenzilor, deși acestea nu sunt decât una dintre modalitățile de a asigura un mediu concurențial corect.
Astfel, articolul 46 din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, prevede că:
„(1) Consiliul Concurenţei, în cazul investigaţiilor declanşate potrivit prevederilor art. 33, poate decide, după caz:
- a) să ordone încetarea practicilor anticoncurenţiale constatate;
- b) să dispună măsuri interimare;
- c) să accepte angajamente;
- d) să aplice întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi amenzi în condiţiile prevăzute la cap. VI;
- e) să formuleze recomandări, să impună părţilor condiţii sau alte obligaţii.[…]”.
Aceasta înseamnă că autoritatea publică de concurență poate folosi oricare dintre instrumentele legale menționate, dar se remarcă în activitatea acesteia o mare reținere în a folosi instrumente precum ordonarea încetării practicilor anticoncurențiale sau acceptarea de angajamente, în vreme ce măsuri interimare – un instrument extrem de util – nu au fost impuse niciodată.
Ca să se ajungă la o înțelegere comună și pentru a crește gradul de conformare al întreprinderilor este, așadar, necesară o schimbare de paradigmă la nivelul Consiliului Concurenței, în care amenda să nu mai fie hiperbolizată, iar celelalte instrumente legale să nu mai fie neglijate.
