Search
Marti 31 Ianuarie 2023
  • :
  • :

Problemele grave ce amenință omenirea nu vor fi rezolvate decât de creatori și de creațiile lor intelectuale!

 

Interviu prof. univ. dr. av. Viorel Roș,

președinte al Asociației Științifice de Dreptul Proprietății Intelectuale, director al Revistei Române de Dreptul Proprietății Intelectuale, fondator al societății Roș & Asociații

Sunteți, fără doar și poate, o somitate unanim recunoscută în domeniul Proprietății Intelectuale din România, profesor titular la Universitatea „Nicolae Titulescu” – Facultatea de Drept, din anul 1998 (cu vechime în învățământ din anul 1991), unde predați cursul de „Dreptul proprietății intelectuale”.

Dețineți, din 2004, funcțiile de președinte al Asociației Științifice de Dreptul Proprietății Intelectuale (din anul 2021), de președinte al ALAI – Grup România (membru al prestigioasei Asociații Literare și Artistice Internaționale) și pe cea de director al Revistei Române de Dreptul Proprietății Intelectuale.

Ați participat la numeroase conferințe și dezbateri științifice, sunteți întrebat și consultat de cei care decid soarta creațiilor și a creatorilor și sunteți membru al Grupului de lucru pentru protecția Proprietății Intelectuale din cadrul Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nu în ultimul rând, sunteți autorul a 12 lucrări cu caracter monografic în domeniul Proprietății Intelectuale, arbitrajului comercial și al Dreptului financiar și fiscal. Cu siguranță, ne puteți răspunde avizat la o întrebare care probabil frământă pe mulți: este sau nu Dreptul Proprietății Intelectuale privit încă în România ca o „Cenușăreasă” între celelalte arii de practică juridică?

Nu și da (nu începem bine, nu-i așa?)! Eu nu cred că sunt o somitate în domeniul dreptului proprietății intelectuale, dar da, dreptul proprietății intelectuale pare în România o „Cenușăreasă” a dreptului. Profesorul meu de „Dreptul creației intelectuale” (așa se numea cândva, și corect după mine, materia) a fost domnul decan Stanciu D. Cărpenaru, cu care eu am mai făcut și „Succesiunile”. Și eu am fost de cel puțin trei ori norocos că l-am întâlnit pe acest OM. Prima dată, pentru că l-am avut profesor, iar mai târziu, șef de catedră și decan la Universitatea „Nicolae Titulescu” din București.

Toți aceia care l-am avut ca profesor, coleg și decan am fost privilegiați de soartă. Pentru că am învățat cu domnia sa nu doar carte (era exact și riguros, era clar și concis în expunere, era răbdător și înțelegător, era întruchiparea bunului simț, a politeții și a bunătății și era de o exigență care nu era povară pentru studenți, pentru că nu te strivea, ci dimpotrivă, te îndemna să înveți pentru ca să știi, iar nu de rușine, nu pentru ca să promovezi examenul cu domnia sa), dar și arta de a fi dascăl, știința de a lucra cu studenții, de a-i face să învețe de plăcere, de bunăvoie. În al doilea rând, am fost norocos pentru că după anul 1990, domnul Cărpenaru s-a dedicat disciplinei „Dreptului comercial” pe care, alături de conducătorul meu de doctorat (un alt uriaș profesor), domnul Octavian Căpățână, dar și de domnul profesor Ion Stan (om cu multe merite care ar trebui amintite de mulți, iar eu sunt unul dintre aceia care-l amintesc de câte ori am ocazia) au readus-o în lumea bună a dreptului. Azi nu-i jurist în țara asta preocupat cu adevărat de dreptul comercial care să nu aibă în bibliotecă lucrările profesorului Cărpenaru.

Dedicându-se atât de mult dreptului comercial, domnia sa a lăsat pe seama altora studiul, scrisul și predarea dreptului proprietății intelectuale. Între ei m-am aflat și eu, dar faptul că m-am ocupat și mă ocup de această disciplină îl mai datorez și destinului, dar și profesorilor Ion Neagu și Viorel Mihaiu Ciobanu. Dar despre ei, altădată. În al treilea rând, am fost norocos pentru că disciplina asta se potrivește firii mele. Ca să știi proprietate intelectuală trebuie fii deschis la nou și la inovație, să-ți placă arta în toate formele ei de exprimare, să iubești istoria dreptului (nu-i instituție în dreptul proprietății intelectuale care să nu aibă în spate o poveste frumoasă, o istorie care să ajute la înțelegerea ei), să știi foarte bine teoria dreptului și să te fascineze disputa dintre doi celebri profesori germani, Joseph Kohler și Rudolf Ritter von Jhering pe marginea unei probleme de drept în jurul căreia se țese intriga „Neguțătorului din Veneția” a lui William Shakespeare și care a contribuit (esențial) la afirmarea condiției cauzei morale a contractelor și a sancțiunii care intervine pentru imoralitatea cauzei. Trebuie să știi drept penal și procesual penal, trebuie să știi drept civil (persoane, drepturi reale, obligații) și drept procesual civil, trebuie să știi drept fiscal, dreptul concurenței, dreptul consumatorului și altele. Și toate acestea, pentru că dreptul proprietății intelectuale se abate de la regulile aplicabile în materiile înainte amintite și ca să înțelegi abaterile, trebuie să știi, mai întâi, regulile. Se spune că dreptul proprietății intelectuale este un drept al excepțiilor. Dar eu aș spune că dreptul proprietății intelectuale este un drept… excepțional de frumos și că se justifică din plin calificarea metaforică dată acestuia, aceea de „regină a dreptului”. Este un drept al artei și al științei, un drept al materiei cenușii, un drept al celor care fac lucrurile să se schimbe. Un drept care obligă pe orice avocat și pe orice judecător să fie creativ, să fie original, să fie inovativ. Să citească mult, să aibă cunoștințe bogate în multe domenii.

Somități însă sunt cei care au scris înaintea noastră și de la care am învățat, noi, cei de azi, nefiind altceva decât suma cunoștințelor dobândite prin învățare și la care încercăm să adăugăm, pe măsura priceperii și a capacității noastre creatoare, câte ceva. Eu am învățat, precum v-am spus, de la și cu profesorul Stanciu D. Cărpenaru și de la profesorii Ioan Macovei, de la Ada Petrescu, Yolanda Eminescu (scoborâtoare din familia Poetului Național, pe care am cunoscut-o prin mijlocirea domnului Doru Cosma) și Otilia Calmuschi, de la Constantin Stătescu, Aurelian Ionașcu, Mircea Mureșan, dar și de la Constantin Hamangiu, Jean T. Ghica, Trandafir G. Djuvara, Florian Porescu, Vasile L. Longhin, Paul I. Demetrescu, Barbu Scondăcescu, Dumitru Devesel, Constantin Duma, Dan I. Popovici, Constantin Gr. C. Zotta, Florin C. Tărăbuță.

Pe cei cu care am învățat, în viață fiind, nu-i amintesc aici, pentru că n-aș vrea să uit vreunul, dar și pentru că îi regăsiți în paginile Revistei Române de Dreptul Proprietății Intelectuale, publicație trimestrială, care apare neîntrerupt din anul 2004 cu ajutorul Universului Juridic, exclusiv prin eforturile Asociației Științifice de Dreptul Proprietății Intelectuale (nu am primit niciodată bani de la buget, deși s-ar cuveni să primim), a contribuțiilor celor care își fac timp să scrie și au dorința și interesul de a se afirma și de a deveni cunoscuți și a neobositului domn Gheorghe Romițan, un inginer căruia proprietatea intelectuală i-a devenit a doua meserie. Și știți bine că în vremurile pe care le trăim, a scrie cere timp mult și aduce câștig financiar neînsemnat.

Vorbiți cu patimă și cu tristețe despre „Cenușăreasa” dreptului!

În lumea civilizată, în lumea dezvoltată economic, în lumea care se bate pentru supremație în inteligența artificială (SUA, China, India și Rusia, Uniunea Europeană fiind departe de cei patru, dar și în Japonia, Australia, Coreea de Sud, Africa de Sud și în multe alte țări care înțeleg mersul lucrurilor) proprietatea intelectuală a devenit de mult regină. Cum am spus mai înainte, aceasta este adevărată „regină a dreptului”. Noi, încremeniți în tipare greșite, încă întrebăm studenții la primul curs de drept civil așa: „Mergeți pe stradă: ce vedeți?” și le spunem că răspunsul corect este: „bunuri și persoane”. Eu, mergând pe stradă, văd bunuri create de Natură/Dumnezeu și bunuri create de oameni. Și le spun studenților că Ecleziastul (și pe care cred că Terentius Afer l-a „plagiat” fără să știe de existența lui) nu are dreptate atunci când spune că nimic nu este nou sub Soare și aceasta, pentru că tot ceea ce omul (dăruit cu putere creatoare) a făcut sub Soare pentru prima dată, a fost produs al minții, al inteligenței creatoare, a fost ceva nou și/sau original și a fost creat din nimic. A fost o creație intelectuală care s-a materializat într-un produs perceptibil.

De aceea eu mai cred și că proprietatea intelectuală este anterioară proprietății de drept comun și că proprietatea intelectuală este mai incontestabilă decât proprietatea de drept comun care, la origine, a fost un rapt căruia, din pudoare, îi spunem apropriere prin ocupațiune.

Mai cred însă că nu tot ce am creat este bun pentru omenire, deși, atunci când au făcut-o pentru prima dată, oamenii așa au crezut, neintuind efectele perverse ale multora din creațiile noi. Viața demonstrează că mașinismul a adus progres și bunăstare (nici azi nu pot fi contestate), dar a adus și dioxid de carbon în exces, iar Natura, nefăcând față la dezechilibrul pe care îl provoacă emisiile aparent nevinovate, a devenit de nestăpânit pedepsindu-ne cum știe și poate ea pentru răul ce-i facem. Viața ne arată că în ultimii 100 de ani, plasticul a revoluționat industria și alimentația și ne-a cucerit prin costurile reduse și rezistență, dar azi deșeurile din acest material cu o durată de viață de 500 până la 1.000 de ani ne sufocă și dacă nu îndreptăm starea de lucruri vom avea munți de plastic și mări acoperite de plastic.

Viața dovedește că am inventat pesticide și insecticide cu efecte perverse imposibil de remediat. Energia electrică, minunea care ne-a luminat și ne-a sporit puterea acum un secol și jumătate, se produce cu efecte nocive pentru natură și pare că omenirea nu înțelege că automobilele electrice (dacă nu sunt înainte de a fi făcute și după ce devin deșeuri la fel de poluante ca automobilele care funcționează cu combustibili fosili) au nevoie de energie electrică și o cursă nebună s-a declanșat deja pentru această energie, cu costuri în viitorul imediat pe care este greu să le previzionăm. Iar specialiștii susțin că, per total, o mașină electrică este responsabilă pentru mai mult dioxid de carbon decât un automobil cu motor diesel eficient.

În șirul de revoluții industriale care ne-au marcat în bine și în rău viața, neștiind care e de fapt mai mare, ultima este aceea a inteligenței artificiale, o lume în care Homo Sapiens nu are nicio șansă în fața Homo Digitalis, dar în care și acesta din urmă este în pericol. Spun asta Stephan Hawking, Stuart Russel (cea mai autorizată voce pe tema riscului inteligenței artificiale), Elon Musk, Bill Gates și mulți alții. După unii autori (Toby Walsh), în anul 2062 (când pe Marte va exista un oraș cu un milion de locuitori), sau chiar mai repede, inteligența artificială va depăși inteligența naturală, iar atunci pericolul dispariției oamenilor va fi real.

Mulțimea de probleme grave ce amenință omenirea nu va fi rezolvată decât de creatori și de creațiile lor intelectuale. De aceea eu cred, parafrazându-l pe Andre Malraux, că secolul al XXI-lea va fi al proprietății intelectuale sau nu va mai fi deloc pentru omenire. Și același este motivul pentru care spun că numai cei nepregătiți nu înțeleg rolul și rostul proprietății intelectuale și că numai pentru aceia proprietatea intelectuală mai este o „Cenușăreasă”.

Ați format și îndrumat, de-a lungul carierei dv. de avocat judecător, arbitru și mai ales de reputat dascăl, sute de tineri juriști. Există interes real din partea tinerilor pentru această nișă? Se predă Dreptul Proprietății Intelectuale în toate facultățile de drept din țară sau este un curs facultativ?

V-ați amintit că am fost și judecător. Și da, am fost și mi-e tare dragă vremea în care am fost, și le spun studenților când stăm la taclale (de orientare profesională) că a fi judecător, judecător adevărat, este cel mai frumos lucru pe care-l poate face un jurist. Și ei mă întreabă: dar de ce ați plecat atunci? Și le răspund că mai frumos decât a fi judecător este să fii dascăl. Iar celor care au contribuit la plecarea mea le sunt recunoscător. Eu am avut însă dascăli și ca judecător. Oameni cu care am lucrat, de la care am învățat arta de a fi (bun) judecător și îi amintesc aici doar pe Gabriela Gaspar și pe regretatul Marin Popa, cu care ședințele de învățământ profesional (lunare și în care se dezbăteau probleme de drept și se făcea o analiză a soluțiilor din luna precedentă) erau extraordinare.

Disciplină facultativă, spuneți? Nu cred! În patria drepturilor intelectuale (așa cum este considerată Franța, dar eu cred că trebuie recunoscut în egală măsură și Regatul Unit) este obligatorie. Eu știu sigur că la noi disciplina este obligatorie la București, Craiova, Timișoara, Iași, Constanța, Târgoviște și că școli doctorale în domeniul dreptului proprietății intelectuale sunt la București și la Craiova. Și sunt mândru că precedentul director general al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, australianul Francis Gurry, este primul doctor Honoris Causa al Universității „Nicolae Titulescu” din București și nu este o întâmplare asta. Este dovadă că Școala noastră Doctorală și Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale sunt cunoscute și apreciate acolo unde trebuie.

Dacă disciplina nu este obligatorie în vreuna dintre facultățile de drept din România, acest lucru este, cred eu, neconform cu importanța ei. Este adevărat că instanțele din București au o competență specială în materia litigiilor de proprietate intelectuală și că litigiile importante se judecă la aceste instanțe (Tribunalul București, Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție). Dar în lumea digitală care va lua locul în bună măsură lumii tangibile, în lumea inteligenței artificiale care va augmenta inteligența naturală (sper să nu-i ia și locul), în lumea afacerilor care se mută în mediul virtual, în lumea monedelor cripto, în lumea internetului, a rețelelor sociale, în lumea în care locul Homo Sapiens va fi luat de Homo Digitalis, a cunoaște dreptul proprietății intelectuale este esențial și cred că Homo Digitalis știe asta și știe că nu ar putea trăi în junglă. Adică într-o lume fără drept, iar în această lume importantă (poate cea mai importantă) va fi disciplina noastră.

Considerați că înțeleg românii suficient de bine ce reprezintă și ce importanță au drepturile de proprietate intelectuală, ce însemnătate are protejarea tehnologiilor, produselor, mărcilor comerciale, datelor și serviciilor rezultate din creația intelectuală?

Un studiu al celor de la Academia de Studii Economice făcut cu câțiva ani în urmă (vreo șapte sau opt, cred) a relevat o stare de lucruri îngrijorătoare. Mulți oameni nu auziseră de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, mulți oameni de afaceri încă nu știau ce face Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

Cei care fac azi afaceri au înțeles însă că mărcile sunt „sufletele” produselor și serviciilor pe care le oferă pieței, că „urâtul se vinde greu” (este titlul unei cărți a unuia dintre cei mai mari designeri și despre care se spune că a revoluționat industria SUA, pe numele lui Raymond Loewy), că invențiile îți oferă un avantaj real în raport cu concurența numai dacă sunt brevetate. Fiți însă optimist! Eu cred că vor veni vremuri mai bune, iar dacă nu vom înțelege noi cât de importantă este protecția creațiilor intelectuale, ne vor forța cei care conduc cu adevărat lumea să o facem și să respectăm drepturile creatorilor și/sau ale titularilor de drepturi (care nu sunt întotdeauna creatorii).

Cum priviți evoluția și emanciparea mediului social și de business din ultimii ani cu privire la aceste drepturi în țara în care unul dintre dictoanele păguboase („Merge și așa!”) este adânc înrădăcinat?

Activitatea inventivă în România este redusă, noi fiind pe ultimul loc atât între țările membre ale Uniunii Europene, cât și între cele care sunt membre ale Convenției Brevetului European. În țară, numărul cererilor de brevete de invenție depuse la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci este de aproximativ 1.000, adică a zecea parte din numărul de cereri de brevet ce se depuneau în urmă cu 33 de ani. Stăm mai bine la capitolul mărci, dar mulți deponenți sunt, și în acest caz, străinii. Slăbuț stăm și în ceea ce privește desenele și modelele industriale. În ceea ce privește creațiile protejate prin drept de autor, aș spune că aici suntem în pas cu inflația, pentru că se scrie mult. Nu destul însă în domeniul nostru. Nu cred însă că stăm chiar rău la capitolul „respect al drepturilor” de proprietate intelectuală.

Cât despre emancipare… cred că și consumatorii, și producătorii de bunuri și servicii oferite pieței au crescut. Și pun această creștere și pe seama concurenței, a presiunii pe care aceasta o face asupra producătorilor. Adică într-o piață cu ofertă bogată, producătorii trebuie să se identifice pe ei și produsele lor, trebuie să facă posibilă în mintea consumatorului asocierea dintre un anumit produs și un anumit producător, iar acest lucru se face prin intermediul mărcilor și al indicațiilor de proveniență. Mie, bunăoară, îmi este ușor să aleg din oferta de produse lactate românești pe cele pe care le-am testat, le cunosc calitățile, am certitudinea acestei calități, iar la aceasta mă ajută mărcile pe care producătorii români de lactate le folosesc.

Nu facem nimic sau nu-i ajutăm destul pe producătorii români ca să învețe și să se promoveze pe ei și produsele lor. Avem produse/specialități tradiționale de o calitate excepțională (sybariții au dat o lege pentru protecția acestora acum 2.600 de ani), dar avem un număr nesemnificativ (sub 10) de denumiri de origine, indicații geografice de proveniență și denumiri de specialități tradiționale garantate înregistrate la nivelul Uniunii Europene.

Succesul fermierului din Sălaj care a înregistrat denumirea de origine „Telemea de Ibănești” este uriaș, dar este departe de a fi stârnit apetența altora pentru înregistrarea de astfel de semne indicative ale originii geografice. Da, trebuie bani pentru a pune pe picioare așa ferme și așa produse, iar statul nostru nu este deloc prietenos cu cetățenii săi.

O lungă perioadă, românii au purtat o „etichetă” jenantă: „pirații din Carpați”. S-au schimbat lucrurile în această privință? Suntem acum mai pregătiți să știm de frica legii, să ne cerem și să ne apărăm astfel de drepturi?

Prin anii ’90 și ai celor de început ai secolului nostru începeam cursul de dreptul proprietății intelectuale cu un test de sinceritate, întrebându-i câți au calculatoare. Se ridicau toate mâinile (aproape). Și continuam: și câți dintre voi aveți instalate pe calculator programe pe care le-ați achiziționat legal? Și se ridicau doar câteva mâini. Azi, la cele două întrebări răspunsul este diferit (și cred că și sincer) în sensul că toți folosesc programe pentru calculatoare pentru care au cumpărat licențe.

„Pirații din Carpați” erau săraci, neștiutori, nepregătiți. Am pus însă pirateria aceea mai ales pe seama sărăciei. Și nu cred că azi nu sunt mai mulți săraci ca atunci, ci mai mulți aceia care au conștientizat valoarea drepturilor creatorilor și faptul că acestea trebuie respectate și cei care de frica legii sau din pricina măsurilor tehnice de protecție aleg calea legală de exploatare.

V-am spus însă la început că proprietatea intelectuală e plină de povești, unele tragice și care ne ajută să înțelegem mai bine lucrurile și evoluția lor. Uite, pentru îmbogățirea fondului de carte al Bibliotecii din Alexandria, unul dintre regii din dinastia Ptolemeilor a dat ordin ca toți căpitanii de corăbii care acostau în port să predea Bibliotecii cărțile pe care le aveau la bord. În schimbul lor primeau, dacă primeau, o copie care nu era întotdeauna conformă cu originalul. Și metoda asta de deposedare de carte era adevărat act de piraterie și găsesc că aici este originea cuvântului care desemnează actele de reproducere neautorizată, contrafacerile. Hm! Contrafacerile, ce istorie lungă au! Știți că Inchiziția a fost înființată și pentru a se pune capăt comerțului rușinos pentru Biserica Creștină cu sacramente false?

Sincer, nu cred că am fost ori că suntem mai pirați decât alții. Cred că suferim de un sindrom al imposturii (este demonstrat științific că între 70 și 85 dintre creatori suferă de acest sindrom al negării propriei valori, al punerii succesului pe seama hazardului sau a unui concurs de împrejurări) și cred că asta ne face să vedem în jur numai impostură. Este greu să te vindeci de boala asta aparent nevinovată, dar nu ne-ar strica să încercăm să o facem și să reușim să o facem. Și să devenim conștienți de valoarea noastră reală (există și un sindrom numit Dunning-Kruger propriu proștilor care se cred deștepți și care sunt, cred, cel puțin la fel de periculoși), să ne respectăm și să ne prețuim unii pe alții și să nu ne mai dorim să moară capra vecinului pentru că-i dă lapte.

În urmă cu câțiva ani, partide ale piraților din Germania și țările nordice au intrat nu doar în parlamentele naționale, ci și în cel al Uniunii Europene. Puțini știu asta la noi, dar mulți dintre noi arătăm cu degetul acuzator, unul la altul. România nu-i nici țara plagiatorilor, nici a piraților. Și dacă este ceva rău în ea, în noi, trebuie să conștientizăm și să îndreptăm. Trebuie să fim mândri și să ne respectăm unii pe alții. Am cercetat mult și am scris cu puțin timp în urmă despre plagiate și autoplagiate în Franța. Ați fi surprins aflând ce și de ce se întâmplă acolo și că semănăm până la punctul în care se consideră că Franța este raiul plagiatorilor.

Precum se știe, proprietatea intelectuală se împarte în două ramuri: proprietatea industrială, care cuprinde invențiile (brevetele), mărcile, desenele și modelele industriale și denumirile de origine, și drepturile de autor, care vizează operele literare și artistice. Prevalează în România interesul de a proteja drepturile de proprietate industrială sau există suficientă preocupare și pentru drepturile de autor, rezultate din creațiile artistice? Ce ajunge ca pondere majoritară în spețele din instanțe la această oră?

Eu cred că împărțirea ar trebui făcută în trei: (a) dreptul de autor, drepturile conexe și drepturile producătorilor de baze de date; (b) drepturile de proprietate industrială care privesc invențiile, modelele de utilitate, topografiile de produse semiconductoare și desenele și modelele industriale și (c) drepturile asupra semnelor utilizate în activitatea de comerț, din care fac parte numele comerciale, firmele, emblemele, mărcile, indicațiile de proveniență, în cazul acestora din urmă (spre deosebire de primele două) protejându-se folosința, iar nu creația în sine, care, dacă există, va fi protejată printr-un alt drept.

Mie îmi este în mod special drag dreptul de autor, pentru că acesta este cel mai complex, mai complet și mai amplu reglementat dintre toate drepturile de proprietate intelectuală și așa este peste tot în lume. Este firesc să fie așa, de vreme ce gama creațiilor de expresie este foarte mare și pe măsură ce se dezvoltă tehnologiile, se adaugă, la cele care sunt, altele noi. Litigii generează mai ales exploatarea operelor muzicale, dar așa e pretutindeni.

Și uitați o poveste adevărată, frumoasă: în anul 1847 compozitorii Paul Henrion și Victor Parizot și scriitorul Ernest Bourget obișnuiau să ia masa împreună la restaurantul „Les Ambassadeurs”, local în care orchestra cânta melodiile lor spre deliciul tuturor mesenilor. Și în timp ce autorii muzicii plăteau mâncarea, patronii restaurantului nu remunera artiștii. Așa s-a născut un proces care, câștigat de autorii melodiilor, a profitat și altor compozitori, pentru că aceștia au dobândit dreptul la remunerație pentru orice utilizare a operelor lor. Un drept pentru a cărui valorificare a fost necesară înființarea unui organism de gestiune colectivă, Societatea Autorilor, Compozitorilor și Editorilor de Muzică – SACEM, cel mai evoluat și eficient organism de gestiune colectivă din Franța.

Mărcile fac însă obiect al celor mai multe și mai importante (la noi) litigii, ponderea celor care au ca obiect desenele și modelele industriale și invențiile fiind destul de redusă la noi.

Sunt sancțiunile prevăzute de legea română cu privire la contravențiile și infracțiunile de încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală suficient de aspre încât să descurajeze astfel de practici? Nu auzim des în media despre hotărâri judecătorești definitive care să aplice amenzi răsunătoare sau pedepse cu închisoare pentru astfel de fărădelegi.

Eu nu cred în sancțiunile penale. Legea penală trebuie să fie ultima ratio. Cred în educație, în conștientizare, în bun simț și bună credință. Vespasian Pella a spus la noi că țara nu are nevoie de gâzi și de pușcării, ci de școli și cât mai mulți învățători. Este modelul urmat de finlandezi, la care cea mai mare pedeapsă care poate fi aplicată este de 12 ani de închisoare la care se poate adăuga un spor de 3 ani. Închisoarea este justificată doar în cazul faptelor grave și a celor săvârșite repetat. Victimei încălcării unui drept de proprietate intelectuală nu-i folosește că autorul delictului stă în închisoare pe banii noștri, ai tuturor, inclusiv ai victimei. Îi folosește repararea prejudiciului încercat și descurajarea delincventului prin amenzi și/sau obligarea la despăgubiri suplimentare în favoarea victimei.

În termeni pur tehnici, constatăm că legea dreptului de autor incriminează 41 de fapte ca infracțiuni, că legile proprietății industriale sancționează faptele de însușire a calității de inventatori și contrafacerile, că pedepsele pentru faptele de furt intelectual sunt mai mici decât cele pentru furtul altor bunuri. Și da, nu auzim de hotărâri de condamnare penală pentru încălcarea unor drepturi de proprietate intelectuală.

Este era digitală în care trăim o perioadă mai simplă sau mai complicată pentru cei dispuși să încalce drepturile de proprietate intelectuală? Se fură mai ușor la distanță, în timp record, se încalcă legea mai rapid sau există și un revers al medaliei – faptul că tehnologiile ajută la depistarea facilă a răuvoitorilor?

Proprietatea intelectuală are o… „proprietate”, aceea de a fi canibală. Aceasta pentru că tot ce se creează nou ia locul a ceea ce a fost. Un exemplu edificator este cel al suporturilor pentru fixarea operelor. Tăblița de lut a luat locul pietrelor și carapacelor de broască, papirusul a luat locul tăblițelor de lut, pergamentul a luat locul papirusului, hârtia a luat locul pergamentului, iar suporturile electronice vor lua locul hârtiei. Ceea ce ar fi bine pentru sănătatea planetei, numai că, potrivit statisticilor, consumul de hârtie nu scade, ci crește continuu și încă într-un ritm alarmant. La fel s-a întâmplat cu mașina de tipărit și mașina de scris, înlocuite de imprimantele moderne și de calculatoare și care, fără îndoială, peste ani nu vor mai fi ceea ce sunt și cum sunt acum.

Acum îi dau dreptate Ecleziastului: nu-i nimic nou sub Soare! Socrate, de pildă, reproșa cu obidă zeului Toth, considerat inventatorului scrisului (dar Toth a negat acest lucru și drept a făcut!) că „tu, care ești părintele literelor, te-ai lăsat împins de sentimente și le-ai atribuit o putere exact contrarie față de cea care o posedă cu adevărat… Ai inventat un elixir nu al memoriei și al aducerii aminte și le oferi ucenicilor tăi numai aparența înțelepciunii și nu adevărata înțelepciune, pentru că ei vor putea citi multe lucruri fără să fie îndrumați și de aceea li se va părea că știu multe lucruri, când în realitate vor fi mai degrabă ignoranți”. Nu vă pare însă că mutând ce este de mutat, reproșul lui Socrate se potrivește calculatorului, internetului, lumii digitale?! Cu alte cuvinte, că nu-i nimic nou sub Soare?!

Este neîndoios că noile tehnologii facilitează creația, fixarea operelor, comunicarea lor, accesarea acestora din orice loc de pe pământ (erau ubicuitare și până acum, dar acum sunt, practic, instantaneu prezente peste tot) și că furtul intelectual este la îndemâna oricui are un calculator și acces la internet.

În lumea pe care o construim, Homo Digitalis va fi mai singur, mai lipsit de sentimente de prietenie, de dragoste, mai lipsit de emoții. Adică va semăna destul de mult cu o mașină, iar mașina va funcționa conform programării. Și semnalez aici faptul că se vorbește deja despre un drept al roboților, modelul invocat fiind cel al dreptului animalelor. Acum, în perioada de tranziție, cred că este mai greu, dar dacă este adevărat că acum se poate fura mai ușor, nu este mai puțin adevărat că mijloacele tehnice de protecție și cele de identificare a utilizărilor, inclusiv a celor de identificare a plagiatelor, sunt suficiente pentru a nu ne face griji prea mari.

În primăvara acestui an, România a fost recunoscută ca un partener de încredere deplină pentru Statele Unite ale Americii din punctul de vedere al protecției proprietății intelectuale pentru prima dată în peste 25 de ani. Va fi această recunoaștere un argument care ar putea spori încrederea în mediul de afaceri din România?

Șeful Oficiului pentru Brevete și Mărci al Statelor Unite (USPTO) a fost în vremea administrației lui Donald Trump, un român, inginer și avocat, pe nume Andrei Iancu. Mi-ar fi plăcut să ne fi ajutat și să avem statutul ăsta mai de mult. Iar dacă vă imaginați că în SUA proprietatea intelectuală (a altora) este sfântă, vă înșelați. Și am să vă dau două exemple. Primul: se atribuie insistent (și a devenit adevăr prin repetare) și este lăudat J.F. Kennedy pentru afirmația lui din discursul de învestitură: „nu întreba ce face țara pentru tine, ci întreabă ce poți face tu pentru țară”. Or afirmația aparține unui poet și filozof libanez, Khalil Gibran, care a murit în anul 1931. A doua este aceea de refuz de recunoaștere a dreptului exclusiv al Franței asupra denumirii de origine controlată asupra „Champagne”. Sigur, este un semn bun statutul de partener de încredere, dar cu siguranță îl meritam mai de mult.

Care sunt, din punctul dv. de vedere, prioritățile pe care ar trebui să le aibă în vedere statul român cu privire la proprietatea intelectuală în plan legislativ, organizatoric, pregătire și formare profesională, ca roadmap?

Avem legi ale proprietății intelectuale cârpite, urmare a unor modificări necesare, dar greu de urmărit acum. De aceea, eu cred că este momentul unei codificări noi. Un cod al proprietății intelectuale după modelul francez sau cel puțin o lege nouă a dreptului de autor și legi noi în proprietatea industrială (invenții, desene și modele industriale, topografii de produse semiconductoare, mărci, secrete comerciale).

Și mai este, cred, nevoie de o reorganizare a Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci și a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, dar și a Camerei Naționale a Consilierilor în Proprietate Industrială din România și a profesiei de consilier în proprietate industrială.