Search
Luni 25 Septembrie 2023
  • :
  • :

Spălarea produsului infracțiunii, ca fenomen de crimă organizată. Începuturile

Av. Adrian Stan 

 

„If crime crosses all borders, so must law enforcement” 

(Kofi Annan (secretar general ONU), mesajul la ceremonia de deschidere spre semnare a Convenției de la Palermo, 12 decembrie 2000) 

 

Alături de câteva alte instituții sau infracțiuni, dintre care mai pot fi amintite confiscarea extinsă, corupția, traficul de persoane sau infracționalitatea ce implică sisteme informatice, spălarea banilor a primit, în ultimele decenii gradul de uniformizare cel mai înalt la nivel internațional. Spălarea banilor se remarcă prin puternicul caracter transnațional, dat fiind specificul laturii sale obiective și prin intensul caracter disimulatoriu al acestor activități. Vom puncta, pe scurt, câteva momente de început ale acestui fenomen. 

 

Profesorul John Vervaele afirmă că spălarea banilor este un domeniu deosebit de complex, nu doar ca urmare a dezvoltării procesului de „internaționalizare” și globalizare, ci și datorită naturii sale transversale și a relației cu dreptul penal, cu procedura penală, cu elemente de drept administrativ. Practic, interesează o serie de domenii chiar și conexe dreptului penal, mergând de la dreptul proprietății până la dreptul internațional. 

Până la finalul anilor ’70, dreptul penal și justiția penală nu au dat dovadă de un interes deosebit cu privire la aspectele financiare ale infracționalității. Sancțiunile tradiționale, cum ar fi închisoarea sau amenda au fost considerate eficiente, însă cu toate acestea cel condamnat putea să se bucure în continuare de fructum sceleris. Clasicele și binecunoscutele instrumente ale sechestrului și confiscării aveau funcții specifice, însă limitate. Ele în principal aveau ca obiect mijloacele materiale de probă (sau instrumentum sceleris) și bunurile periculoase prin însăși natura lor (în principal droguri, arme, marfă contrafăcută). Nimic mai mult decât atât. Din moment ce acțiunile ilegale reprezentau elementul central al investigațiilor penale, autoritățile au neglijat sau s-au orientat prea puțin spre câștigurile ilicite, care au fost mai degrabă privite ca un element accesoriu, marginal al justiției represive.

 

Primele experiențe tangențiale a ceea ce numim azi „spălarea banilor” au avut loc în Statele Unite, la începutul anilor ’30, fiind în conexiune cu grupările de tip mafiot europene specializate în traficul de heroină. Afacerile au devenit unele deosebit de profitabile, dată fiind prohibiția cunoscută în epocă. Vervaele mai notează ca de-a dreptul surprinzător faptul că autoritățile Statelor Unite, deși aparent familiarizate cu fenomenul, nu au înțeles să incrimineze spălarea profiturilor ilicite la acel moment, ci oarecum l-au tolerat. 

Din perspectiva dreptului penal, în perioada începuturilor, criminalitatea fiscală a fost considerată aproape exclusiv infracțiunea-predicat generică a spălării banilor. În anii ’70, legislația financiară de tip preventiv s-a dezvoltat exponențial în Statele Unite, prin impunerea unei palete extinse de obligații operatorilor din sistemul financiar-bancar, cum ar fi, spre exemplu, identificarea clienților și informarea Unității de Informații Financiare (FIU) cu privire la tranzacțiile suspecte. Reglementările însă nu constituiau norme de drept penal.  

Pentru a întâlni o reglementare de drept penal, cu titlu autonom, cu includerea explicită a unor infracțiuni predicat generatoare de profituri, va trebui să așteptăm până în anii ’80, când definiția legală a spălării de bani s-a cristalizat ca un concept distinct. Mai exact, aceasta s-a întâmplat în anul 1986. Cu puțin timp înainte, administrația Reagan a constituit o Comisie Națională împotriva Crimei Organizate, care a elaborat o definiție a conceptului de „money laundering”. 

De fapt, primele investigații au privit instituții bancare. Prima condamnare penală în materie poate fi identificată în anul 1988, în Statele Unite. Banca de credit și comerț internațional, cunoscută la acea vreme și activă în multe state, a fost condamnată pentru spălare de bani, o filială a sa din Florida ocupându-se cu spălarea profiturilor obținute de cartelurile columbiene aflate sub controlul lui Pablo Escobar. Aceasta demonstrează caracterul preponderent financiar al infracțiunii, specialiștii identificând trei etape ale „spălării”, binecunoscute astăzi. Prima reprezintă aproprierea, sau plasarea. Subsecvent, intervine așa-numita stratificare, prin intermediul unor operațiuni financiare. În speța referită, tranzacțiile financiare s-au desfășurat prin intermedierea unor companii situate în Franța, Regatul Unit, Luxemburg, Bahamas, Panama și Africa de Sud. Scopul operațiunilor era acela de a face pierdutele sumele de proveniență ilicită. Unele sisteme bancare oferă o protecție superioară în acest sens prin utilizarea secretului bancar, iar altele funcționează în așa-numitele „paradisuri fiscale”. În fine, are loc recuperarea sau integrarea banilor, prin revenirea acestora la dispoziția infractorilor, introducerea lor în sistemul economiei legale, în scop de consum sau reinvestire. 

 

La începutul anilor ’90, Slavenburg’s Bank, o importantă instituție olandeză, cu cinci filiale și sediul central în Amsterdam a fost condamnată pentru spălare de bani. Funcționarii băncii s-au „specializat” în spălarea produselor ce proveneau din traficul de marijuana prin intermediul stabilimentelor denumite „coffee-shops”, unde consumul acestor substanțe nu era oprit, traficarea fiind însă interzisă. Banca a fost subiectul unei investigații penale ce a avut drept consecință anularea licenței și închiderea activității. Administrația a fost condamnată pentru spălarea produselor infracționale provenite din traficul ilegal de stupefiante și deopotrivă pentru omisiunea raportărilor tranzacțiilor suspecte. 

  După anul 1988, impresionanta dezvoltare și extindere a tratatelor internaționale în privința criminalității transfrontaliere în general și a spălării produsului infracțional în special, inițiată prin Convenția de la Viena, a obligat statele membre ONU să incrimineze spălarea banilor proveniți din traficul de stupefiante. Acesta a fost începutul, urmând ca anii 1990 să genereze o emulație nemaiîntâlnită în materie, egalată poate numai de lupta pentru combaterea corupției, a traficului de persoane sau pentru recuperarea produselor infracționale. 

Profesorul van Duyne afirmă că politica penală internațională împotriva spălării banilor s-a cimentat în realitate la Summitul șefilor de state G7, desfășurat la Paris în iulie 1989. Liderii statelor puternic industrializate s-au adunat pentru a dezbate o gamă largă de teme1. Spălarea banilor fusese doar o subtemă a problemei traficului internațional de droguri. A fost, spune anecdotic van Duyne, asemenea șoarecelui care iese din munte, unul însă a cărui coadă s-a dovedit a fi nesfârșită. Pe bună dreptate, ceea ce a urmat în privința spălării produselor infracționale era exact contrariul celor preconizate. Doar această „temă” a supraviețuit memoriei colective, în condițiile în care, inițial, apărea ca fiind cea mai neînsemnată. Istoria a dovedit, în cele ce au urmat, că problemele statelor subdezvoltate și ale conflictelor generate de această situație, ca și răspândirea HIV s-au accentuat la debutul anilor ’90. 

 

Ca o scurtă concluzie, remarcăm fie și în urma acestor succinte observații că fenomenul spălării banilor, deși supus discuțiilor la nivel internațional de câteva decenii, iar apoi analizat de specialiști ai dreptului, este de departe a fi epuizat. Dovadă în acest sens stă veritabila avalanșă a directivelor europene în materie, care tind la o „supraincriminare” a fenomenului, încercând astfel să protejeze circuitul financiar legal și siguranța financiară a entităților statale însele.