Dr. Ana-Luisa Chelaru
De câțiva ani constatăm tot mai mult turnura pe care o ia societatea în toate domeniile ca urmare a așa zisei digitalizări. Fie că vorbim despre inteligență artificială, cryptomonede, blockchain, smart contracts, bunuri virtuale, metaverse, NFT sau despre rețele de socializare, creatori de conținut digital, stocare în cloud, etc. constatăm că ne aflăm în fața unor noțiuni și instituții noi, ce interacționează inclusiv cu sfera dreptului, instituții interdisciplinare, fiind necesară, din nou, o adaptare a normelor de drept la situațiile sociale actuale.
Problemele și întrebările care au început să apară în practică și în literatura de specialitate în această fază încă incipientă în domeniu, sunt multiple. Astfel, se pun întrebări asupra naturii și caracterului bunurilor digitale: sunt ele bunuri cu caracter personal, patrimonial sau mixt? Care dintre aceste bunuri pot forma obiectul unui patrimoniu succesoral și care dintre ele nu se pot transmite? Aceste bunuri pot fi transmise în caz de deces prin testament, în temeiul legii, sau în ce altă modalitate?
Așadar, întrebarea firească pe care trebuie să ne-o adresăm este ce se întâmplă cu bunurile/activele digitale în momentul decesului unei persoane? Această întrebare naște o serie de discuții juridice ce se întind și în sfera unor alte materii destul de tehnice și care nu se încadrează în conceptele dreptului succesoral tradițional, noțiuni cum ar fi: dreptul de proprietate asupra unui bun digital, protecția datelor cu caracter personal, accesul la utilizatorul și parola unei persoane, întinderea atribuțiilor executorilor testamentari și a administratorilor de averi, etc.
Dacă suntem în situația sau discutăm despre o eventuală succesiune a bunurilor digitale, ajungem la o serie de alte întrebări cum ar fi: se poate transmite bunul digital în sine la moștenitori, sau se va transmite doar accesul la acest bun (dreptul de a-l accesa)? Este aplicabilă instituția testamentului în această situație? Daca da, ce fel de testament, în ce modalitate se va întocmi și sub ce formă se va pune în practică ulterior? Există și alte mijloace de transmitere a bunurilor digitale? Având în vedere că unele bunuri pot avea o valoare mare economică iar altele pot avea valoare doar sentimentală, poate formatul digital al bunului să facă o diferență în masa succesorală și în ceea ce privește evaluarea, partajarea sau distribuirea moștenirii?
O altă problemă deosebit de serioasă care se ridică este locația bunurilor digitale. Aceste bunuri digitale pot fi situate într-o multitudine de locuri virtuale sau pot fi gestionate de diferiți furnizori care sunt parte a unor companii multinaționale, situații care pot duce în practică la crearea unor probleme complexe multi-jurisdicționale. Totodată punctul de legătură al teritoriului în care defunctul își avea ultima reședință poate deveni irelevant dacă există o clauză expresă în contractul de termeni și condiții încheiat cu furnizorul de servicii digitale care prevede că se aplică legea altui stat, situație în care accesul la bunurile digitale după deces va fi guvernat de acest contract încheiat cu furnizorul.
În literatura de specialitate nu există o definiție uniformă a termenului de bun digital, astfel încât în decursul timpului s-au încercat o serie de definiții, având ca bază reglementarea normativă care a început să apară în unele state. Noțiunea de bun digital este însă definită și înțeleasă uneori diferit în normele din diverse state, sau, de cele mai multe ori această noțiune nu apare definită deloc.
Dar de fapt, ce sunt aceste bunuri digitale?
La o simplă căutare pe internet regăsim următoarea definiție: ”Bunurile digitale sau bunurile electronice sunt bunuri necorporale care există în formă digitală. Exemplele pot fi: mass-media digitală, cărți electronice, muzică descărcată, radio, televiziune pe internet și streaming media; fonturi, logo-uri, fotografii și grafică; abonamente digitale; reclame online, bilete electronice; cazino online, jetoane; instrumente financiare tranzacționate electronic, software descărcabil, aplicații pentru mobil; aplicații și date stocate virtual (în cloud), jocuri online; bunuri virtuale utilizate în cadrul economiei virtuale de jocuri și comunități online; registre de lucru; foi de lucru; webinarii, tutoriale video, postări pe blog; carduri; tipare; teme pentru site-uri web; șabloane.
Vedem că, într-o opinie ”produsele digitale reprezintă acele bunuri cu o “materialitate” exclusiv numerică, exprimată în formă binară. Spre pildă, informaţiile stocate pe internet, fotografiile, informaţiile referitoare la un cont, fişierele video, documentele electronice, diversele produse software, e-mailurile sau aplicaţiile digitale, toate reprezintă exemple de bunuri digitale. Practic, acestea includ orice informaţie stocată în formă electronică. Într-o definiţie in extenso, le-am putea califica drept acele informaţii stocate într-un mediu necorporal, pe un calculator sau un dispozitiv cu o tehnologie similară. Aceste informaţii sunt, apoi, accesate prin intermediul unui dispozitiv (“device”) corporal, precum un calculator, un hard drive, un telefon inteligent sau un server al unui terţ”.
În România la ora actuală nu există o reglementare sau o definiție expresă a acestei noțiuni, însă, putem regăsi o serie de definiții date în acest domeniu, printre care și cea a bunului digital, în Ordonanțele de Urgență intrate în vigoare la sfârșitul anului 2021: OUG nr. 140/2021 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri și OUG nr. 141/2021 privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conținut digital și de servicii digitale, prin care România a transpus Directiva nr. 770/2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de furnizare de conținut digital și de servicii digitale și Directiva nr. 771/2019 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri.
În înțelesul acestor acte normative, bunul cu elemente digitale este ”orice obiect corporal mobil care încorporează un conținut digital sau un serviciu digital sau este interconectat cu acestea, astfel încât, în absența respectivului conținut digital sau serviciu digital, bunul nu și-ar putea îndeplini funcțiile”.
Unii autori sunt de părere ca, pentru o mai bună înțelegere și aplicabilitate practică, trebuie făcută o diferența între conceptul de bun digital și conceptul de conținut digital. Acesta din urmă are un spectru mult mai restrâns. Conform Considerentului nr. 19 din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului, ”Conținut digital înseamnă acele date care sunt produse și livrate în formă digitală, cum sunt programele de calculator, aplicațiile, jocurile, muzica, înregistrările video sau textele, indiferent dacă sunt accesate prin descărcare sau prin flux continuu, de pe un suport material sau prin orice alte mijloace. Contractele de livrare a conținutului digital ar trebui incluse în sfera de aplicare a prezentei directive. Dacă un conținut digital este livrat pe un suport material, cum sunt CD-urile sau DVD-urile, acesta ar trebui considerat drept un bun, în sensul prezentei directive.”
Cu o definiție similară, Codul Civil al Republicii Moldova a reglementat în anul 2019, în art. 477 noțiunile de bun digital și conținut digital astfel: ”(1) Conţinut digital se consideră datele produse şi livrate în formă digitală, cum sunt programele de calculator, aplicaţiile, jocurile, muzica, înregistrările video sau textele, indiferent dacă sunt accesate prin descărcare sau prin flux continuu, de pe un suport material sau prin orice alte mijloace. (2) Dacă un conţinut digital este livrat pe un suport material, cum sunt CD-urile sau DVD-urile, lui i se aplică dispoziţiile privind bunurile corporale. (3) Bun digital al unei persoane se consideră: a) conţinutul digital la care ea are dreptul; b) contul la o poştă electronică, la o reţea sau alt cont online, la care ea are dreptul. (4) Custodele bunului digital este profesionistul care oferă acces, menţine, procesează, primeşte sau păstrează bunul digital al unei alte persoane (utilizator), conform contractului dintre custode şi utilizator.”
Referitor la succesiunea asupra unui patrimoniu digital, așa cum menționam anterior, pentru a încerca să răspundem la întrebarea dacă un bun digital se poate transmite sau nu prin moștenire, trebuie să vedem mai întâi dacă acesta poate face parte sau nu din patrimoniul succesoral. După cum știm, moştenirea reprezintă transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă.
Noțiunea de patrimoniu succesoral reprezintă în dreptul român ”ansamblul drepturilor și obligaților patrimoniale ce au aparținut defunctului și care formează obiectul dreptului de moștenire al succesorilor săi. Drepturile personale nepatrimoniale ale defunctului încetează la momentul morții celui care lasă moștenirea. Activul moștenirii este format din drepturile care formează patrimoniul succesoral iar pasivul este format din obligațiile pe care le avea cel ce lasă moștenirea”.
În această situație, pentru a afla care dintre bunurile digitale pot face parte din patrimoniul unui defunct trebuie avută în vedere natura juridică a acestor bunuri digitale.
În literatură au început să se contureze o serie de clasificări printre care amintim:
După originea lor bunurile digitale se pot clasifica în:
- Bunuri generate sau stocate de către utilizator, cum ar fi e-mailuri, postări, fișiere în cloud;
- Bunuri oferite utilizatorului de către custode (administrator, furnizor de servicii), ca parte a unui serviciu bazat pe acordarea unei licențe, gratuit sau contra cost, permanent sau pentru o perioadă limitată de timp: video pe baza de flux de date (streaming), aplicații de editare video, design, alte programe de computer.
- O combinație a acestora.
După criteriul drepturilor care aparțin utilizatorului (sau defunctului):
- Drepturi de autor asupra conținutului digital creat de către utilizator, (o poză sau un text publicat, un film pe YouTube, o teză de licență stocată în drive), cu condiția ca ele să îndeplinească prevederile legii în sensul de a fi opere originale sau opere derivate, protejate de legea drepturilor de autor.
- Drepturi de creanță rezultate din încheierea contractelor cu furnizorul cum ar fi licența pentru a viziona filme, dreptul a menține și exploata un website înregistrat de utilizator;
- Conținut digital la care utilizatorul nu avea niciun drept dar avea acces pentru că era stocat pe dispozitivele proprii sau în cloud.
O altă clasificare conturată (care este preferată în literatură și care se consideră până acum că ar reprezenta cel mai bun criteriu de clasificare al acestei categorii de bunuri) este dată de natura patrimonială a acestor bunuri: sunt datele digitale drepturi personale, sunt active cu o valoare economică sau au o natură mixta?
Părerea majoritară, la care achiesăm, este că acestea ar avea o natura mixtă, ele fiind împărțite astfel:
- Bunuri cu conținut patrimonial: monedele virtuale/cryptomonedele, cum ar fi bitcoin-ul, milele aeriene sau programele de loialitate, chiar și datele personale care sunt susceptibile de evaluare economică, astfel cum sunt unele conturi de socializare.
- Bunurile fără o valoare patrimonială: cele legate de identitatea digitală, fotografii, semnături electronice, informații personale digitale. Pe de altă parte însă, unele conversații, postări, fotografii care au caracter de date personale și care, datorită dinamicii rețelelor sociale sau unor anumite situații speciale pot avea la un moment dat un interes economic, pot deveni bunuri patrimoniale.
- Bunurile mixte cum sunt informațiile confidențiale asupra unui proces industrial, rezultatele unei investigații jurnalistice sau documente cifrate cu valoare economică.
Totodată, conceptul de proprietate digitală include conturi sau conținut de pe rețea, găzduite pe un computer, server sau în cloud. Astfel de bunuri digitale pot fi conturi de email, conturi bancare, jocuri, opinii pe bloguri, fotografii, comentarii pe rețele sociale, muzică sau cărți, atât timp cât sunt digitale.
Astfel, este necesară analizarea posibilității includerii bunurilor digitale în clasificarea tradițională a bunurilor, din acest punct de vedere unii autori împărțindu-le în bunuri tangibile și bunuri intangibile. Conform definiției clasice, bunurile tangibile sunt cele care pot fi palpate sau există material, iar bunurile intangibile sunt cele care au o existență abstractă dar au valoare economică. Totuși, atunci când vorbim de bunuri digitale constatăm că pot exista și bunuri intangibile care nu au întotdeauna valoare economica. În această situație bunurile digitale vor fi bunuri tangibile sau intangibile?
Abordând subiectul planificării succesiunii asupra bunurilor digitale în literatură și practică încep să se contureze o serie de linii principale.
Tendința actuală majoritară este de a se atrage atenția asupra importanței pe care o are planificarea destinației bunurilor digitale după trecerea în neființă a unei persoane. Acest domeniu este deosebit de complex iar în acest moment există foarte puține reglementări și cunoștințe cu privire la acesta. Într-o serie de state (cu precădere Statele Unite ale Americii) practicienii dreptului, mai ales avocații au început să se specializeze în aceste noi materii. Astfel, in opinia acestora, testatorul ar trebui sfătuit ca atunci când își va face testamentul, acesta din urmă să cuprindă o listă a bunurilor sale digitale și a datelor online pe care le deține astfel încât executorii testamentari sau moștenitorii să aibă informații cât mai complete cu privire la bunurile digitale cuprinse în patrimoniul succesoral și să poată lua masurile necesare de a închide sau a transfera conturile sau bunurile digitale.
Problema transferului bunurilor digitale prin succesiune ar trebui văzută din două puncte de vedere:
Pe de-o parte există persoana, testatorul, care dorește să știe ce se întâmplă cu bunurile lui digitale pentru momentul trecerii în neființă. Ce se va întâmpla cu pozele lui, cu muzica descărcată, cu cărțile electronice, cu eventualele drepturi de autor asupra anumitor bunuri, lucrări sau mai nou asupra bunurilor ne-fungibile electronice (NFT), cu monedele virtuale, cu e-mailurile, conversațiile și alte informații care se află pe conturile de socializare cum ar fi Facebook sau Instagram, toate aflate doar în format electronic. Aici își regăsesc importanța specialiștii dreptului care ar trebui să ofere consultații, sfaturi și totodată să ajute la întocmirea testamentelor sau a actelor de ultimă voință a persoanelor care doresc să știe cum să procedeze în astfel de situații.
Pe de altă parte, această problemă trebuie văzută și prin prisma membrilor familiei defunctului, care, se vor afla în imposibilitatea accesării sau dobândirii bunurilor care au o valoare sentimentală pentru familie. În condițiile în care în ultima perioada bunurile digitale au luat din ce în ce mai mult locul bunurilor fizice (fotografii, scrisori, discuții), faptul că moștenitorii nu ar putea avea acces la amintirile digitale sau nu le-ar putea moșteni, ar putea deveni frustrant și supărător.
Un aspect ce intervine substanțial în acest domeniu și care influențează patrimoniul digital, respectiv transmiterea la moștenitori a acestor bunuri, îl reprezintă contractul încheiat cu furnizorul de servicii digitale (custodele), sau cu alte cuvinte, termenii contractuali acceptați atunci când se creează un cont de utilizator sau când se utilizează un serviciu digital. De fiecare dată când o persoană dorește să folosească un serviciu pe internet, pentru a obține accesul la acel serviciu trebuie să accepte o serie de termeni și condiții oferite de furnizorul de servicii (custode), care nu sunt negociabile. Aceste condiții generale, constând în termeni prestabiliți, de cele mai multe ori sunt doar acceptate de către utilizator, fără a fi citite, iar sub această privință scopul și validitatea acestui consimțământ este pus sub semnul întrebării.
În baza acestui contract, utilizatorul folosind serviciile oferite de furnizor, poate genera un bun digital în sensul unui bun distinct asupra căruia se exercită un drept de proprietate și care poate fi transferat având un drept de dispoziție asupra sa, sau poate fi în situația unui contract bazat pe o licență care are o anumită perioadă de valabilitate în timp.
Fiecare furnizor de servicii își stabilește propriile condiții atunci când vine vorba de soarta contului individual și a bunurilor după decesul utilizatorului. De exemplu, în termenii și condițiile rețelei de socializare Facebook, precum și a celei de YouTube, este prevăzut faptul că utilizatorul deține dreptul de proprietate asupra conținutului pe care îl creează și îl distribuie, astfel încât nicio clauza conținută de contractul cu privire la termenii și condițiile generale încheiate cu furnizorul acestor servicii nu va diminua drepturile de dispoziție pe care utilizatorul le are asupra conținutului.
Totodată, datorită situațiilor apărute în practică, multe din aceste rețele de socializare au în prezent prevăzută posibilitatea alegerii de către utilizator, din timpul vieții sale, a soartei contului său după deces respectiv a ștergerii datelor sau a transformării acestuia într-un cont memorial.
În Franța a fost adoptată Legea nr. 1321/2016 pentru o republică digitală care permite oricărei persoane să exercite dreptul de a conserva, șterge sau a comunica datele sale personale și totodată, prevede posibilitatea numirii unui executor, a unei anumite persoane care să îndeplinească anumite instrucțiuni date pentru momentul decesului său. Dacă defunctul nu a numit o asemenea persoană, acest drept revine moștenitorilor.
În baza acestui act normativ, este permisă posibilitatea întocmirii unui testament care să conțină instrucțiuni asupra datelor personale ale utilizatorului. Însă pentru ca un astfel de testament să fie aplicabil, mai întâi va trebui consultat contractul (termenii și condițiile generale) încheiat cu custodele (furnizorul) pentru a vedea dacă acestea prevalează sau nu unui testament.
Unii autori se referă sub această privință la o anumită ordine în prioritizarea aplicării dispozițiilor, o ordine ce se va aplica în cascadă pentru ca datele digitale să poată fi moștenite și pe care o considerăm ca având o mare însemnătate practică:
- În primul rând ar trebui respectată voința exprimată direct de către utilizator în timpul vieții sale prin mijloacele puse la dispoziție de furnizorii de servicii digitale (alegerea ștergerii datelor sale sau transformarea contului într-unul memorial).
- Dacă acest instrument nu a fost utilizat, ar trebui respectată voința defunctului conținut într-un testament sau alte forme autorizate.
- În ultimă fază, în lipsa testamentului, vor deveni aplicabile dipozițiile cuprinse în termenii și condițiile generale încheiate cu providerul serviciului respectiv.
Aceiași autori precizează că în Spania, a fost expres reglementat dreptul la moștenirea digitală, aceasta cuprinzând conturile și conținutul digital aflat pe rețelele de socializare.
Astfel, moștenitorul, soțul supraviețuitor sau partenerul, are dreptul legitim de a decide destinul conținutului digital aparținând defunctului, cum ar fi ștergerea conturilor sau modificarea lor, dacă nu există nicio dispoziție testamentară contrară sau vreo altă lege prohibitivă de stat. Utilizatorul are posibilitatea de a interzice accesul moștenitorilor, sau le poate da acordul pentru a urma anumite instrucțiuni, pentru a solicita platformei de servicii digitale să șteargă contul său, să șteargă un anumit conținut, sau sa îi oprească utilizarea. În acest sens, fiecare stat din Spania trebuie să își stabilească propriul set de reguli.
În practica judiciară s-au dat deja o serie de soluții, cea mai notabilă fiind Hotărârea Curții Federale de Justiție din Germania din data de 12.07.2018, care servește acum ca referință pentru interpretarea și aplicarea termenilor specifici la nivel european. În speță, este vorba de o cauză intentată de părinții unei fete de 15 ani care s-a sinucis. Părinții au cerut în instanță dreptul de a accesa contul acesteia de Facebook pentru a clarifica circumstanțele morții ei, respectiv pentru a căuta dovezi dacă a fost vorba de un suicid sau dacă a fost vorba de un accident (a murit în stația de metrou). Administratorul portalului Facebook a refuzat accesul moștenitorilor la contul persoanei decedate, blocând contul și schimbându-i destinația în cont memorial. Astfel moștenitorii nu au mai putut avea acces la cont folosind datele de acces ale fiicei lor din timpul vieții. După transformarea contului într-unul memorial, părinții, ca unicii moștenitori, nu au mai avut acces la întreg conținutul contului, ci doar la conversațiile în care erau ei înșiși parte. Datorită acestui lucru, moștenitorii au intentat o solicitare împotriva administratorului serviciului de socializare pentru a li se acorda acces deplin la cont și la datele stocate în acest cont, incluzând conținutul conversațiilor înregistrate. Administratorul s-a apărat susținând că este necesar să protejeze datele personale ale utilizatorului inițial, secretul corespondenței precum și protecția datelor cu caracter personal ale celorlalți utilizatori ca și parteneri de comunicare.
În primă fază instanța din Berlin a acordat accesul, dar compania Facebook a obținut în apel o întoarcere a sentinței, Curtea germană argumentând că accesul la contul fetei ar reprezenta o violare a dreptului la viața privată și a confidențialității comunicațiilor cu interlocutorii. Totuși a recunoscut că drepturile și obligațiile derivate din încheierea unui contract, așa cum este cel cu Facebook, sunt de principiu transferabile prin succesiune. Totuși, la un nou apel intentat de părinții fetei Curtea le-a dat apelanților dreptul de a avea acces la cont motivând că fiind moștenitorii legali moștenirea digită face parte, respectiv face obiectul regimului general aplicabil succesiunii.
Constatăm din cele expuse anterior că bunurile digitale sunt o nouă creație de bunuri, care depășesc noțiunile cunoscute de noi până acum, trecând barierele între tangibil și intangibil, între dreptul de proprietate, succesiune, proprietate intelectuală, contracte și dreptul la viața privată. Ele reprezintă un nou gen de proprietate care necesită schimbări legislative în măsură.
Ne aflăm în fața unui teritoriu vast și nefamiliar, care, în lipsa unei legiferări cat mai rapide, va provoca un haos legislativ, datorat faptului că aceste noțiuni ridică probleme tehnice serioase, precum și faptului că deja în aceasta eră, din ce în ce mai multe persoane care trec în neființă posedă bunuri digitale. Lipsa legiferării va duce la conflicte majore între moștenitori, posibili moștenitori sau furnizori de servicii digitale, care își bazează activitatea și soluțiile propuse pe dispozițiile normative aplicabile în țara domiciliului sau al sediului lor social, care nu corespunde de cele mai multe ori cu regimul legislativ aplicabil ultimei reședințe a utilizatorilor de servicii.
De aceea, este foarte important ca fiecare dintre noi să ne cunoaștem și să ne folosim dreptul de a decide destinația datelor noastre digitale: a fotografiilor, a contului de e-mail, a conversațiilor pe Whatsapp, a conturilor profesionale, a conturilor de socializare, sau a altor bunuri digitale pe care le deținem.
Dreptul în general precum și dreptul succesoral în particular va trebui să se adapteze și să depășească și aceste noi bariere, făcându-se ajustările necesare pentru ca toate părțile implicate, deținătorii de conturi dar și familiile lor să se adapteze turnurii societății la digitalizare.
