A fi un model pentru alte femei nu e doar un privilegiu, este o datorie!

Interviu cu av. Noemi Cădariu, Managing Associate, Bradu, Neagu & Asociații

Ne bucură disponibilitatea dv. de a sta de vorbă, în premieră, cu revista Lady Lawyer, o publicație de specialitate cu apariție anuală, lansată în cea de a X-a Gală omonimă. Încercăm să surprindem aici, „în mărime naturală”, profilul profesional și personal al doamnelor jurist care performează în carieră, apreciind, cum e și cazul dv., pașii hotărâți în carieră. În ceea ce vă privește, nu ați parcurs decât cinci ani de la absolvirea Facultății de Drept din București și doar patru de la obținerea masterului în Drept Penal și admiterea în Baroul București și, iată, aveți onoranta poziție de Managing Associate al casei de avocatură Bradu, Neagu & Asociații. Cum ați convins boardul, cum ați fost cooptată în această echipă, ce a stat la baza promovării dv. rapide?

Vă mulțumesc pentru invitație și pentru prilejul de a sta de vorbă într-un spațiu care onorează femeile care și-au asumat un rol în profesia juridică. Rolul meu actual nu este o întâmplare, ci este rezultatul unei munci susținute, a unei etici de lucru ferme și a unei poziționări clare: nu am cerut scurtături, nu am acceptat compromisuri. Am început să lucrez din anul II de facultate, mi-am folosit aproape tot timpul liber dintre cursuri, seminare, sesiuni și vacanțe pentru a aduna experiență și pentru a înțelege profesia.

M-am format în ritmul realităților profesionale, fără să mă abat de la ce contează cu adevărat: consecvența, responsabilitatea și o fidelitate profundă față de misiunea avocatului. Spun frecvent faptul că „like calls to like”, așa că susțin cu tărie că întâlnirea dintre mine și Bradu, Neagu & Asociații a avut loc la momentul potrivit – o potrivire firească de valori și viziune.

De fapt, cum ar trebui prezentată, pe scurt, firma? Ce diferențiază cultura organizațională a firmei dv. față de alte case de avocatură din București? Cum ați reușit să construiți o reputație solidă într-un ecosistem juridic competitiv?

Bradu, Neagu & Asociații este o firmă în care profesionalismul nu este doar așteptat, ci cultivat; pentru noi, vocația nu este un concept abstract, ci o realitate trăită. Ceea ce ne diferențiază este faptul că performanța nu vine la pachet cu epuizarea, ci cu sensul.

Cultura noastră organizațională încurajează inițiativa și dialogul autentic, ea nefiind una a ierarhiilor rigide, ci a parteneriatelor bazate pe încredere și merit. Ne construim reputația prin rezultate, prin modul în care colaborăm, modul în care formăm avocați tineri, prin felul în care rămânem mereu fideli cauzelor în care credem. Nu alergăm după validare de moment, ci construim temeinic, consecvent, cu fiecare speță, cu fiecare client, cu fiecare nouă adiție în echipă.

Universul juridic este un mediu bazat pe reguli, pe codificări și proceduri. Cum vă păstrați vocea autentică într-un domeniu perceput ca rigid sau formal?

Vocea personală nu se oprește la ușa instanței și nici în memoriul de analiză transmis unui client. Autenticitatea într-un domeniu formal este, poate, actul cel mai radical de curaj. Am învățat că pot scrie concluzii și opinii de zeci de pagini fără să renunț la propria voce.

Uneori, vocea aceea e una tăcută, subtilă, dar prezentă și inconfundabilă. În rigiditatea aparentă a domeniului juridic există loc pentru empatie, pentru umor fin și, mai ales, pentru curajul de a spune „nu știu” atunci când nu știi – tocmai pentru a învăța mai bine. Într-o lume juridică unde totul pare codificat, rigid și predictibil, propria voce ne rămâne singura excepție procedurală cu care să ne apărăm individualitatea.

Mi-am păstrat vocea fiindcă am avut curajul să pun întrebări – chiar dacă (sau mai ales dacă) deranjau, să fiu prezentă cu adevărat pentru oameni și să nu mă las transformată într-o rotiță anonimă dintr-un sistem care crede fără a cerceta. N-am folosit limbajul de lemn ca scut – dimpotrivă, am încercat mereu să fac legea să sune a viață și viața să capete sens juridic. La finalul zilei, chiar și un emoticon rătăcit (și profund admonestat de generația cu etate în profesie) poate umaniza cel mai rece și dur mesaj.

Faceți parte deja, ca membru, din Asociația Europenă a avocaților de Drept Penal, sunteți membră a Comisiei de Energie din cadrul AmCham (Camera de Comerț Americană din România). Mai mult, figurați în directorul Legal 500 al celor mai reprezentativi avocați. Cum vă măsurați succesul profesional în afara recunoașterii formale? Ce vă motivează să mergeți mai departe?

Pentru mine, avocatura nu e o destinație, nu e o bornă pe care o atingi și gata ori un vârf de munte, unde-ți faci poza cu tricolorul. Avocatura este tot drumul, uneori dificil, alteori amuzant, uneori un popas, alteori un impas. Fiecare pas făcut cu integritate și țel devine, chiar fără să-ți dai seama, sprijin pentru altcineva care vine după tine.

Recunoașterea formală este, desigur, onorantă și adeseori decorează frumos peretele din spatele biroului. Pentru mine, în schimb, adevărata recunoaștere rezidă în clienții care revin pentru că știu că sunt acolo pentru ei, în mesajele de la tinere avocate ori studente care îmi spun că le-am dat curaj ori că le-am inspirat, în colegii care știu că pot apela la mine cu încredere. Ideea în sine că aș fi un avocat bun nu mi-a fost de-ajuns niciodată, întrucât mi-am dorit ca profesia să fie ceva ce fac, nu ceva ce definește întru totul cine sunt.

Cea mai mare mulțumire profesională vine atunci când reușești să câștigi un dosar complicat fără să pierzi omul din fața ta. Când nu uiți, printre acte, termene și strategii, că lucrezi cu emoții reale, cu frici, cu speranțe. Asta mă face să merg mai departe: ideea că, în felul meu, pot contribui la o justiție mai umană și că, prin felul în care mă port în profesie, pot lăsa în urmă pentru ceilalți nu doar soluții și opinii legale, ci și o urmă de bine, de fericire, de încredere și, de ce nu, de speranță pentru un răsărit neblocat de-un nor.

V-ați dorit dintotdeauna să mergeți pe calea Dreptului? Ce moment din parcursul dumneavoastră profesional a validat cu adevărat alegerea carierei juridice? Ce v-a convins că sunteți exact unde trebuie?

Niciun copil nu visează, de fapt, un job anume. Nu visează fișe de post, funcții sau titulaturi. Visează un ideal: dreptate, curaj, libertate, un sens mai mare decât el. Și poate că tocmai de aceea mulți ajung la Drept – pentru că simt, fără să poată pune în cuvinte, că aici s-ar putea afla una dintre porțile spre acel ideal. Ceea ce, totuși, nu ni se spune suficient – nici la început, nici pe parcurs – este că Dreptul nu e un drum clar trasat. Nu e un rol fix, o etichetă, un algoritm de urmat, ci un izvor nesecat de alegeri care ne aparțin în totalitate.

Profesia juridică este, de fapt, una profund feministă, întrucât ambele își centrează existența în jurul aceluiași concept: dreptul de a alege. Cine ești. Ce spui. Ce nu spui. Ce accepți. Ce schimbi. În ce – și în cine – crezi. Alegi ce fel de avocat vrei să fii. Alegi cui dai voce. Alegi ce compromisuri faci – și mai ales pe care refuzi să le faci. Alegi dacă să explici legea sau să o ascunzi în spatele unui limbaj de lemn. Alegi dacă ridici ziduri sau construiești punți.

În fiecare zi, profesia noastră te cheamă să decizi: vrei să fii doar un executant? Sau vrei să fii un profesionist care-și pune sufletul în muncă, își asumă cu responsabilitate greutatea cuvintelor, consecințele deciziilor și impactul fiecărei acțiuni asupra vieților reale?

Cred cu tărie că justiția nu înseamnă doar aplicarea unor norme. Înseamnă umanitate, curaj și responsabilitatea de a crea spațiu pentru alegerile celorlalți – mai ales pentru cei care nu au avut, istoric, voie să aleagă. Dreptul, la fel ca feminismul, nu e despre a impune, ci despre a elibera. Despre a face loc. Despre a deschide drumuri, nu a le închide.

Pentru mine, Dreptul n-a fost niciodată doar despre articole și proceduri. A fost, înainte de toate, despre oameni. Despre cum înveți să asculți cu adevărat, să privești dincolo de aparențe, să rămâi prezent și empatic chiar și atunci când e mai simplu să te retragi în cinism. La finalul zilei, dincolo de orice titlu sau funcție, esențial rămâne cine alegi să fii – în fiecare dosar, pentru fiecare om, în fiecare moment în care e mai ușor să renunți… dar tu decizi să rămâi.

Cum combateți stereotipurile de gen din profesia juridică? Mai mult, cum îmbrățișați ideea de a fi un model pentru alte femei, în special pentru tinere avocate ori pentru încă studente aspirante: este o presiune socială sau o misiune?

Stereotipurile de gen din profesia juridică nu sunt doar cifre în rapoarte sau teme de dezbatere la conferințe. Sunt realități subtile, persistente, uneori greu de numit, dar ușor de simțit. Sunt privirile care te măsoară înainte să te asculte. Sunt întreruperile „involuntare” dintr-o ședință. Glumele care te reduc la tăcere. Sunt tonul ușor condescendent cu care ți se explică lucruri pe care le știi deja – uneori mai bine decât cei care ți le explică.

Nu m-am luptat cu pumnii strânși și nici cu vocea ridicată. Nu pentru că n-aș fi avut furie, ci pentru că am înțeles că furia mea e mai utilă ca motor decât ca megafon, așa că am ales să răspund cu ceea ce n-a putut nimeni contesta: cu performanță, cu rezultate, cu o prezență constantă, verticală și imposibil de ignorat.

A fi femeie într-o profesie (ca să nu zic lume) construită istoric de și pentru bărbați nu mai e o excepție, dar nici nu e, încă, o normalitate fără fricțiune. De aceea, cred că a fi un model pentru alte femei nu e doar un privilegiu – este o datorie. Nu în sensul acela solemn, copleșitor, ci ca o alegere conștientă, reiterată zi de zi: de a arăta că se poate. Că nu trebuie să ne ajustăm personalitatea la așteptările unui sistem rigid. Că feminitatea nu e un dezavantaj, ci o forță. Că poți fi empatică, ambițioasă, asumată și totodată un avocat de top.

Îmi doresc să fiu o sursă de inspirație reală pentru tinerele avocate și nu numai, nu doar prin discursuri frumoase, ci prin cum trăiesc această profesie. Prin cum mă țin de principii în tăceri grele. Prin cum spun „nu” când ar fi așteptat să spun „da”. Prin cum aleg să rămân eu, între coduri și termene, fără să mă transform într-o piesă perfect adaptată unui sistem imperfect.

Scopul nu a fost să devin versiunea feminină a unui bărbat de succes. Vreau să fiu una dintre femeile care rescriu regulile jocului – nu adaptându-se la standardele altora, ci ridicându-și propriile ștachete și forțând sistemul să țină pasul. Și da, dreptul e locul în care am învățat că victoria adevărată nu e când te iau toți în serios, ci când n-ai mai avut nevoie de validarea lor ca să știi cât valorezi.

Care a fost un moment-cheie în cariera dumneavoastră când ați avut nevoie de curaj pentru a vă apăra poziția sau valorile? Ce v-a motivat să construiți, chiar și atunci când era dificil?

Au fost multe momente în care am fost pusă în fața unor decizii inconfortabile – acele situații în care ar fi fost mai simplu să închid ochii, să merg cu valul, să spun „da” de dragul liniștii de moment. Dar am ales altfel, am ales să rămân fermă, chiar și când asta însemna să deranjez, să pierd temporar sprijin sau simpatie, să primesc eticheta de „dificilă”.

Pentru mine, integritatea nu e o opțiune de circumstanță. E coloana vertebrală a profesiei – și a identității mele. De cele mai multe ori, e mai greu să spui „nu” decât să te conformezi, în special într-un sistem care normalizează compromisuri mici, tăceri convenabile și decizii luate pe jumătate.

Am trăit un moment de cumpănă în care ajunsesem să urăsc avocatura cu toată ființa mea. Nu mă motiva nimic să mă trezesc dimineața, știind că mă așteaptă o nouă zi într-un mediu de lucru extrem de toxic și neprielnic dezvoltării, în special pentru un tânăr avocat. Este o actualitate în foarte multe firme de avocatură din București – supralucrarea celor tineri, tratarea lor dezumanizantă ca un „bun consumabil”.

Am decis totuși, fără plasă de siguranță și fără a o fi premeditat, total intempestiv, să demisionez. Am privit-o multă vreme ca pe un eșec, m-am certat adeseori că am renunțat, că nu m-am consumat până la fitil, că „mai puteam”.

Cu toate acestea, am fost norocoasă ca la un moment dat, în parcursul meu profesional, să-l întâlnesc pe Roman Bradu, mentorul meu și avocatul care mi-a arătat că o profesie nu poate înflori pentru client dacă nu pune în centru oamenii care o construiesc. El m-a învățat că soluția pe care o oferi unui client nu înseamnă nimic, dacă tu însuți nu îți iubești profesia sau dacă te simți doar o piesă într-un mecanism lipsit de sens. Succesul adevărat nu înseamnă doar rezultate bune pe hârtie, ci și să-ți găsești un spațiu în care să crești, să te simți sprijinit și valorizat.

Roman ne arată din nou și din nou faptul că succesul începe din interior, de la oamenii care construiesc firma, de la cultura lor și de la felul în care își susțin fiecare membru.

Fără acest sprijin real și autentic, nici cea mai strălucită soluție juridică nu poate compensa un avocat care nu se simte în armonie cu ceea ce face.

Pentru mine, cea mai importantă lecție a fost că profesia noastră trebuie să fie un loc în care putem crește, nu un câmp de luptă în care să ne consumăm, că adevărata forță nu stă în adaptabilitatea fără contur, ci în curajul de a recunoaște nu doar când ți-e bine, ci mai ales când ți-e rău.

O întrebare mai complicată: cum redefiniți ideea de echilibru personal într-o profesie consumatoare? Ce le-ați spune tinerelor avocate legat de asta: can we have it all?

Echilibrul personal într-o profesie solicitantă nu înseamnă perfecțiune, ci dozajul potrivit și reglarea așteptărilor. Avem cu toții aceleași 24 de ore în zi, iar secretul stă în felul în care le folosim, în capacitatea noastră de a prioritiza ce contează cu adevărat pentru noi, nu pentru societate în general.

Le-aș spune tinerelor avocate că putem avea totul, pentru că totul e un concept subiectiv, inerent fiecăreia. Totul pentru mine poate fi abia jumătate pentru altcineva. Relevant este, așa cum spuneam și mai devreme, dozajul; nu trebuie să demonstrăm nimic lumii, ci să ne respectăm ritmul și să ne ascultăm nevoile.

Nu e nevoie să fim mereu „on” sau să încercăm să facem totul perfect. Pentru mine, uneori echilibrul vine și dintr-o cană lăsată nespălată în chiuvetă, dar cu 20 de minute în plus de somn dimineața. Este în regulă să tragem și frâna, să ne redefinim prioritățile și să spunem „nu” acolo unde ne consumăm inutil. Fiecare etapă a vieții vine cu provocările și frumusețile ei, iar cheia este să găsim echilibrul nostru personal între ceea ce putem oferi și ceea ce avem nevoie la acel moment.

Dozajul corect al efortului și așteptările realiste ne ajută să construim nu doar o carieră solidă, ci o viață în care ne simțim cu adevărat bine și în care ne dăm voie să fim umane.

În final, care este, în opinia dumneavoastră, cel mai important pas pe care îl putem face – ca profesie și ca societate – pentru ca următoarea generație de avocate să nu mai vorbească despre includere ca excepție, ci să o trăiască drept normalitate?

Pasul cel mai important? Să rupem o dată pentru totdeauna mitul că incluziunea ar fi un privilegiu sau o favoare care ne este acordată. Ea este un drept. Iar noi, cele care suntem acum aici, trebuie să fim puntea care leagă această schimbare în colectivul mental, nu obstacolul din calea ei. Dacă ne dorim ca următoarea generație de avocate să nu trăiască incluziunea ca pe o excepție sau un bonus, trebuie să fim consecvente, să ne facem auzite și să fim curajoase în fiecare zi.

A venit timpul să renunțăm la orice scuză pentru ambiție, să revendicăm spațiul care ni se cuvine fără să ne diminuăm vocea și să creăm medii în care tinerele avocate nu doar să supraviețuiască, ci să crească, să înflorească și să devină adevărate surse de inspirație.

Pentru asta, solidaritatea dintre femei trebuie să fie palpabilă și autentică, iar bărbații să fie aliați reali, nu doar spectatori pasivi.