Dreptul Familiei m-a captivat complet – aș putea spune chiar ca a devenit un „morb profesional” – o chemare!

Interviu cu av. Iulia Diana Olac, avocat titular, Cabinet de Avocat „Olac Diana-Iulia” 

Acum 25 de ani ați fost admisă în rândurile membrilor Baroului București. A fost o „victorie” vânată? A fost un demers complicat? V-ați ales o anumită arie de expertiză din capul locului? 

A deveni avocat a însemnat pentru mine îndeplinirea unui vis profund și bine conturat încă de pe băncile școlii; am fost admisă la Facultatea de Drept a Universității din Bucuresti în anul 1995, având deja un obiectiv clar: să urmez această profesie. Nu a fost o alegere întâmplătoare, ci una asumată, susținută de convingerea ca vocația mea se afla în domeniul justiției.  

De-a lungul anilor, parcursul profesional nu a fost întotdeauna simplu – avocatura este, fără îndoială, o cale presărată cu provocări, incertitudini, uneori cu dezamăgiri, dar și cu numeroase satisfacții autentice. Cu toate acestea, nu am regretat niciun moment alegerea făcută. Dimpotrivă, fiecare etapă a consolidat convingerea că am urmat drumul care mi se potrivește ca o mănușă. 

Ați devenit, în timp, o avocată cu reputație în nișa în care v-ați specializat pe parcurs, mai precis în toată gama de probleme de drept internațional de familie, inclusiv răpiri internaționale de copii, divorțuri transfrontaliere și proceduri exequator (de recunoaștere a înscrisurilor și hotărârilor străine). Cum ați identificat interesul justițiabililor în această zonă? 

Întotdeauna am simțit o nevoie profundă de a lucra cu oamenii și, mai ales, pentru ideea de a crea pentru oameni: de a-i însoți, sprijini și de a le reprezenta interesele în momente importante și, adesea, dificile din viețile lor.  

Din acest motiv, alegerea făcută a survenit oarecum firesc. Mi-am regăsit convingerea în aria dreptului civil încă de pe băncile facultății, iar pasiunea pentru acest domeniu nu a fost una bruscă; ea s-a născut organic și a crescut treptat, pe măsură ce i-am aprofundat nu numai complexitatea teoretică, ci și impactul real asupra celor implicați. 

În timp, această pasiune s-a concentrat asupra Dreptului Familiei – un domeniu care, deși te poate copleși emoțional prin natura sa intensă și sensibilă, m-a captivat complet. Aș putea spune chiar că a devenit un „morb profesional” – o chemare – care, în ciuda momentelor în care mi-am dorit să fug, să mă distanțez de încărcătura emoțională a cazurilor, nu mă lasă să mă îndepărtez, să plec. Dreptul Familiei este pentru mine un teritoriu în care empatia, rigoarea juridică și experiența se întâlnesc în mod esențial și fericit. Nu aș putea să-i întorc spatele; este domeniul care mă definește ca profesionist. 

Ați avut un mentor, un model, o cale de urmat? 

Da, am avut norocul real și prețios de a avea un mentor în adevăratul sens al cuvântului. Am fost îndrumată, în perioada de stagiu – o etapă deloc ușoară, pe care o distinsă colegă, doamna avocat Ana Diculescu, o descria plastic drept perioada de „galere”, de către maestrul Ilarion Olan. Un om cu adevărat remarcabil, atât prin calitățile sale umane, cât și prin profunzimea profesională.  

De la el am învățat nu doar tehnica juridică, ci și demnitate, rigoare și respect față de profesie. A fost fără îndoială o figură formativă în parcursul meu. 

Totodată, cred cu tărie că în profesia de avocat procesul de învățare nu se încheie niciodată. Suntem, în mod constant, unii pentru alții, surse de inspirație, repere, modele sau de ce, nu?, mentori ocazionali. 

Profesia de avocat este o profesie care ne obligă la un proces continuu de rafinare, adaptare și creștere – atât profesională cât și umană. Tocmai această dinamică, această interacțiune permanentă cu oameni diferiți, cu stiluri și viziuni diverse, face parte din frumusețea și complexitatea avocaturii în sine. 

Dacă ne uităm la statisticile care vă privesc, observăm că în peste 15 ani de experiență în domeniu ați ajuns la cifre impresionante: peste 20 de servicii de consultanță de profil lunar, mai bine de 50 de consultanțe on-line în fiecare lună și peste 100 de termene de judecată în care sunteți implicată anual. Mai mult, putem înțelege că în orice moment, cabinetul dv. este implicat în minimum 40 de litigii aflate în curs de soluționare. Este o activitate care a crescut dinamic, pe parcurs? Există variații? Ce factori determină fluctuațiile, mai mult sau mai puțin dorite? 

Recunosc că nu sunt o mare admiratoare a statisticilor, cel puțin nu din perspectiva filosofico-matematică. Spun aceasta, deoarece, atunci când un eveniment este menit a se întâmpla, se întâmplă pur și simplu, indiferent de probabilități – statistica, în acel moment, indica 100%. 

Lăsând umorul la o parte și revenind la esența întrebării, este adevărat că procentele, cifrele și volumele de activitate fluctuează, iar aceste variații sunt strâns legate de dinamica societății: de evoluțiile sau, uneori, involuțiile sociale, de aspirațiile oamenilor, de nivelul de educație, de accesul la informație, dar și de nevoile – mai mult sau mai puțin conștientizate ale justițiabililor.  

Totuși, dincolo de aceste oscilații, un lucru este cert: în ultimii ani, interesul în domeniul în care activez și, în special, al dreptului „internațional” al familiei, dacă îmi este permisă terminologia, a crescut spectaculos. Această creștere nu este întâmplătoare, ci reflectă clar existența unei nevoi sociale tot mai pregnante pentru asistența juridică specializată în acest sector sensibil, dar esențial. Este o tendință care confirmă faptul că, dincolo de cifre, există o realitate umană care are nevoie de sprijin, clarificare și soluționare juridică profesionistă. 

În mod surprinzător, dacă nu chiar șocant pentru public, descoperim că în orice lună, cabinetul dv. consultă sau reprezintă în instanță clienți în dosare de răpire internațională de copii și de divorț internațional. Care este dinamica acestei cifre în ultimii ani? 

Dinamica acestui domeniu nu este neapărat una constantă, ci mai degrabă oscilantă, influențată de factori multipli, dintre care un rol important îl joacă ceea ce numim „elementul de extraneitate”. Apariția acestuia nu a fost, din perspectiva mea, nici surprinzătoare și nici întâmplătoare – ci, dimpotrivă, un fenomen firesc, rezultat ori rezultantă a schimbărilor din contextul politic, atât intern, cât și extern. Pe măsură ce societatea noastră a traversat etape de transformare și de deschidere – prin migrație, integrare europeană, mobilitate crescută a cetățenilor și a valorilor – a devenit inevitabilă și adaptarea cadrului legislativ. Actele normative interne au fost nevoite să țină pasul cu realitățile tot mai complexe ale vieții cotidiene, inclusiv cu situațiile juridice ale vieții transfrontaliere. Aceste influențe externe au determinat o reconfigurare a modului în care sunt privite inclusiv raportul de familie, drepturile individuale și nevoia de cooperare internațională în materie juridică. Prin urmare, chiar dacă dinamica nu este uniformă, evoluția este clară și relevă o direcție de adaptare continuă – atât la nivel normativ, cât și în practica avocățească în care sunt gestionate aceste realități tot mai frecvente și mai sofisticate. 

Ați avut și aveți observații și chiar inițiative de modificare a legislației de profil. Ce priorități ar exista în zona de Drept al Familiei la această oră? 

Am răspuns afirmativ de fiecare dată când mi s-a solicitat fie ajutorul, fie o simplă opinie juridică, și aceasta atât din perspectiva practicianului în drept, dar cât, mai ales, din aceea a avocatului pasionat de studiul constant și aprofundat al domeniului în care profesează. Cred cu tărie că o parte importantă a profesiei noastre este nu doar aceea în care ni se cere să aplicăm legea, ci și să o înțelegem în profunzimea ei, să contribuim la clarificarea și dezvoltarea ei și, de ce nu, să transmitem mai departe cunoștințele și expertiza acumulate. 

Nu am stat deoparte nici când am simțit că există o nevoie reală, o doleanță care trebuia exprimată sau transpusă într-un cadru juridic adecvat acelei necesități: fie prin propuneri legislative, fie prin clarificări de ordin practic. Persoanele ale căror interese aleg să le apăr sau să le reprezint îmi oferă constant o sursă de inspirație, trezind în mine un puternic sentiment de responsabilitate, justițiar aș putea spune. 

A fost și cazul situațiilor în care justițiabilii au reclamat și resimțit atât de acut fenomenul „alienării parentale”. Departe de a se dori o reglementare a vreunei patologii de ordin psihologic, personal, ca practician în domeniul Dreptului Familiei, am fost asaltată de astfel de doleanțe: respectiv de a fi recunoscută juridic această problemă socială până la urmă. Pe întreg parcursul legiferării, am participat activ ori de câte ori mi s-a cerut ajutorul în ceea ce privește cazuistica personală în astfel de situații. S-a ajuns la varianta agreată de legiuitor a recunoașterii acestei situații de fapt și a circumscrie fenomenul ca „înstrăinare părintească”. Nu este nici pe departe un cadru legal perfect, ci perfectibil; însă este cu siguranță un început promițător și o recunoaștere a unei nevoi sociale existente. Pentru mine a fost până la urmă încununarea unui deziderat al justițiabililor în slujba cărora am pus cei 20 de ani în care am practicat în acest domeniu al dreptului. 

În jurisprudență, cuvintele nu sunt doar instrumente de comunicare, ci însăși fundația pe care se construiesc legile. Sensul precis al unui cuvânt poate determina vinovăția sau nevinovăția, dreptatea sau nedreptatea, protejarea drepturilor sau încălcarea lor. În domeniul juridic, fiecare termen este încărcat de greutate și consecințe, formând baza contractelor, legislației, hotărârilor judecătorești și tratatelor. Interpretarea nuanțată a acestor cuvinte nu numai că ghidează raționamentul judiciar, ci modelează și normele și comportamentele sociale. 

Importanța preciziei lingvistice în jurisprudență constă în dependența legii de limbaj pentru a exprima intenția, a defini obligațiile și a asigura echitatea. Un singur cuvânt plasat greșit într-un act normativ poate duce la interpretări ambigue, provocând conflicte juridice îndelungate și rezultate potențial nedrepte.  

Mai mult, natura dinamică a limbajului complică și mai mult rolul acestuia în jurisprudență. Cuvintele evoluează în timp, dobândind noi sensuri sau pierzându-și conotațiile vechi. Sistemele juridice trebuie să se adapteze constant la această evoluție, menținând un echilibru între respectarea precedentelor istorice și relevanța contemporană. Acest lucru este evident în cazuri emblematice, în care instanțele au reinterpretat termeni tradiționali pentru a se alinia valorilor moderne (precum egalitatea, libertatea și intimitatea).  

Provocarea depășește însă simpla semantică, incluzând subiectivitatea inerentă a interpretării. Judecătorii, avocații și legiuitorii se confruntă frecvent cu perspective culturale, sociale și filozofice diverse, care influențează modul în care definesc și aplică termenii juridici. În acest context, domeniul jurisprudenței evidențiază responsabilitatea duală a limbajului: de a exprima litera legii și de a surprinde spiritul acesteia. 

În concluzie, înțelesul corect al cuvintelor este indispensabil în jurisprudență, servind ca punte între principiile abstracte și aplicarea lor practică. Fără precizie și claritate, legea riscă să devină arbitrară și ineficientă.  

Astfel, stăpânirea limbajului juridic devine nu doar utilă, ci esențială ca instrument fundamental în lupta pentru dreptate. 

În ceea ce privește prioritățile, desigur, acestea sunt în schimbare mereu, se diversifică, și apar în mod constant altele noi. Dar dacă exista o lecție esențială pe care practica mi-a oferit-o, este aceasta: prioritar, pentru toți cei care participăm, având rolurile noastre, la înfăptuirea justiției – fie că suntem avocați, magistrați sau legiuitori – ar trebui să fie efortul de a armoniza legislația aplicabilă cu realitățile societății noastre; cu profilul său specific, cu mentalitatea și cu valorile sale, în măsura în care acestea sunt orientate spre bine. Doar astfel putem vorbi despre o justiție autentică, ce nu se reduce la o simplă aplicare mecanică a normelor, ci se apropie de ceea ce ar trebui să fie în esență: o artă a binelui și a echității. În lipsa acestui echilibru, riscăm să transformăm dreptul ori justiția într-o formă fără fond, rigidă și departe de misiune sa nobilă.