La capătul fiecărei experiențe profesionale sunt oamenii, iar dreptul este despre ei și cu ei, independent de rolul pe care îl avem, unii sau alții, în această devenire

Interviu cu av. Ioana-Christina Vlădescu, partener Țuca Zbârcea & Asociații

După 20 de ani într-o firmă de elită, cum este Țuca Zbârcea & Asociații, ce înseamnă mai exact „apartenența profesională”: loialitate, identitate sau o formă de alegere repetată zilnic?

Dintru început nu pot să nu remarc că întrebările pe care, cu inspirație, mi le-ați avansat sunt adresate avocatului, dar, în egală măsură, omului. Ele țin cadența unui parcurs, cum ziceați, cu reușite, dar și cu opreliști, cu certitudini și necunoscute, cu valențe paradoxale, din care sunt construite, până la urmă, viața și trecerea noastră.

Așadar, apartenența profesională nu poate fi exprimată într-un singur fel: ea ține de însăși definirea ta, ca om și ca profesionist într-un domeniu sau altul; e o expresie a timpului și locului în care te naști și exiști apoi.

În ceea ce mă privește, am ales ca dinamica vieții mele profesionale să se deruleze aici, la TZA și a fost o alegere într-un dublu sens. Că aceasta a fost și este o reflexie a unei coerențe și continuități, nu o face mai puțin provocatoare în continuare.

Să știți că spiritul tânăr al anilor de început aici (și vorbim de 2005) este, deși cu „ridurile de expresie” alocate anilor, același. Concret, aș traduce cele de mai sus prin aceea că dinamica la care am făcut referire este dată de efervescența acestor ani, de permanentul interes pentru apropierea și colaborarea cu tinerii mai noilor generații, de o cazuistică extrem de generoasă și de multe alte secvențe firești în devenirea unei firme de elită: conferințe, apariții în mass-media, scrieri, articole, premii, o muncă susținută, mai presus de toate, de și în echipă.

Chintesența acestor demersuri, care au situat TZA acolo unde este astăzi, stă, deopotrivă, în coeziune, în asumare și în adaptabilitate, în a fi cumva înaintea timpului tău.

Cât despre mine, a fost din start sentimentul acela de „déjà vu”, am știut că va fi o călătorie proprie mie, care va rezista și trenurilor prinse, și celor pierdute, inevitabil, și că este o formă de autodefinire.

Ați declarat că aici ați găsit „locul cuvenit excelenței”. Există riscul ca excelența să devină, în timp, o rutină elegantă?

Rutina este un soi de consecvență bolnăvicioasă și, sincer, o dezavuez în esență. Nu am avut timp să trăiesc așa, nici nu mi-aș fi dorit vreodată și nu aceasta a fost paradigma. E mai mult un pericol ascuns, un soi de demon „cu chip de înger”, care te poate „seduce” fără să îți dai seama.

Excelența, pe de altă parte, este și atitudine; ea se construiește, piatră peste piatră, ca o cetate ce rezistă veacului și se impune prin ea însăși.

Nu știu cum aș putea descrie mai fidel climatul în care am devenit: o interacțiune umană aparte, rigoarea unei munci colective, ideile care unesc, energia care construiește, câte puțin din fiecare și toate la un loc.

Toate acestea într-o lume grăbită, care, nu-i așa, nu are răbdare întotdeauna. Despre astfel de repere le mai vorbesc tinerilor noștri colaboratori, avocați destoinici, care au șansa de a lucra cu colegi excepționali, avocații asociați ai firmei. Să își dea timp și să aibă conștiința faptului că a face parte dintr-o echipă de elită este acel ceva cu adevărat valoros. Sigur că nu este și facil, că standardele obligă, că parcursul este cu încercări, dar bucuria reușitei este cu atât mai mare.

Și chiar atunci când se întâmplă să nu reușești, rămâne bucuria drumului împreună.

Într-o echipă cu reale performanțe, cum se păstrează individualitatea fără a rupe armonia colectivă?

Am vorbit despre echipă și despre coeziunea acesteia. Liberul exercițiu al exprimării propriilor idei și punerea în valoare a personalității fiecărui avocat din echipa TZA au fost și sunt în mod real încurajate.

Nici nu cred că performanța este posibilă într-un loc în care înregimentarea de tip cazon, care poate fi numită și „armonie colectivă” (sic!) ar prima sau ar fi un criteriu exclusiv.

Fără dubiu, au fost și sunt primite cu deschidere abordări noi, discutate, împărtășite și supuse, firesc, analizei critice.

Ce vreau să spun este că rezistența în timp a unei echipe și eficiența ei, repet, pe termen lung, sunt date categoric de „esențele tari”, care, în primul rând, la nivel individual contează.

Nu ar fi fost posibile reușitele comune fără cele de ordin personal: o echipă nu poate merge mai departe, unită, fără membrii ei și este, categoric, o sumă a acestora și o expresie a personalității fiecăruia.

De aceea, un mediu în care poți respira cu adevărat este una dintre explicațiile succesului brandului.

Dacă priviți înapoi la traseul dumneavoastră profesional, credeți că l-ați ales sau că, mai degrabă, v-a ales el pe dumneavoastră în anumite momente decisive?

Aș vrea să pot spune că a depins totdeauna orice decizie de mine; câteodată te lași purtat de val, valul te aduce la mal sau te poartă în depărtare; cum va fi fost mai bine, afli la un moment dat sau niciodată.

Întrebarea care mi se pune adeseori este de ce am plecat din magistratură. Nu este vreun mare mister: mi-am dorit să am și o altă perspectivă asupra profesiei, poate mai puține constrângeri, altfel iminente și perfect firești ca judecător, să privesc dreptul din ambele unghiuri și să am un contact mai direct cu oamenii.

Am iubit tare mult prima postură, voi continua să mă înclin în fața celor care o fac cu har și dedicare, dar timpul și spațiul m-au sustras cumva și am devenit avocat.

E o lume fără limite și am învățat în timp să simt așa, să cred în ea ca o artă a cuvântului scris și vorbit, al locului unde oamenii își spun, cu speranță, păsurile și trag nădejdea că tu vei ști să le exprimi cel mai bine, să le pui în pagină și să le dai speranță.

Deci, cumva, a fost o opțiune venită într-un context, un simțământ pe care l-am avut atunci, de a privi lucrurile altfel și o încercare a mea cu mine însămi. Care încă durează, încă învăț din toate împrejurările și circumstanțele din juru-mi, din poveștile și păsurile clienților, din nevoia lor de a aștepta și, de ce nu, a primi dreptate, atunci când aceasta este de partea lor.

Într-un mediu competitiv, unde toți sunt foarte bine pregătiți, ce mai diferențiază cu adevărat un avocat: rațiunea, intuiția sau capacitatea de a suporta presiunea?

A fi jurist este o menire sau, mai bine spus, ar trebui să fie. A fi avocat, cu atât mai mult: în afara unei gândiri logice bine structurate și a unei înțelegeri reale a sensului lucrurilor, cu „S” mare, un cumul de factori poate modela parcursul profesional propriu. Însă dincolo de orice aparențe strălucitoare și în spatele oricăreia asemenea, stau zilele bune și zilele rele, munca susținută, abilitatea de a explora și de a găsi soluții, unde intuiția este imanentă și, da, de ce nu, rezistența la presiune, capacitatea de a face față și de a reacționa optim în situații extreme sau, dimpotrivă, de a nu reacționa atunci când interesul unei apărări o cere și când drepturile unui client o impun.

Ați trecut prin magistratură și avocatură. Privind din interior, justiția se schimbă mai mult prin cei care o aplică sau prin cei care o contestă?

Justiția se face cu și prin oameni, iar oamenii, generațiile, ca și vremurile, sunt în mișcare. Contextul social, economic, politic chiar, al anilor din urmă confirmă acest lucru. Adaptarea și readaptarea la schimbările de tot soiul vorbesc de la sine.

A te adapta înseamnă nu numai a continua să exiști, dar și a evolua în pas cu provocările inerente.

Prin urmare, dacă oamenii se schimbă, de o parte și de alta a barei, și justiția, la rându-i.

Întrebarea este dacă ceea ce avem acum este, cantitativ și calitativ, superior. Pot spune că din multe perspective justiția s-a maturizat, dar s-a și flexibilizat. Accesul la informații diverse este mai direct, totul este informatizat, există, de ce nu, inteligența artificială, baze de date complexe, la care apelează deopotrivă magistrații, avocații, justițiabilii. Cumva misiunea noastră, ca juriști, a devenit cu atât mai actuală.

Viziunea mea este cu precădere a unui om „de instanță”, firește. Îmi amintesc anii de început ca magistrat, undeva prin 1993-1994, și am povești, pe alocuri, greu de digerat pentru cei mai tineri: absolut fără nicio exagerare, mă gândesc la faptul că hotărârile judecătorești erau dactilografiate, că bibliotecile erau singura sursă accesibilă, că schimburile de idei și consultările între noi erau un exercițiu obligatoriu, iar practica judiciară relevantă era cercetată în tratatele de drept, culegerile jurisprudențiale și, nu în ultimul rând, în mapele cu hotărâri, ținute la fiecare instanță.

Rolurile dv. diferite în sistemul juridic de-a lungul timpului au reprezentat, fiecare dintre ele, o provocare. Care dintre ele v-a obligat cel mai mult să vă contraziceți propriile certitudini?

Ca într-o piesă de teatru cu un singur actor, care schimbă pe parcurs personajul și decorul, așa m-am simțit până la un moment dat, la început de drum. Am avut însă puține locuri de muncă, deja este evident acest lucru, și cea mai mare parte a activității mele s-a petrecut în avocatură și aici, la TZA.

Simpla curgere a timpului într-un loc spune de la sine că am avut o existență conciliantă cu propriile (in)certitudini și, nu în ultimul rând, durabilă. Că, asemenea unei relații de durată, asumate, am învățat, m-am maturizat, am avansat și mi-am construit destinul profesional aici.

Ați vorbit, la un moment dat, despre șansă ca element real al reușitei. Unde se termină șansa și începe responsabilitatea de a o transforma în performanță?

Am crezut totdeauna că șansa este un atribut divin și că, dacă o ai (sau îl ai), fie că urci o pantă, fie că o cobori, parcursul este mai lesnicios.

Șansa ține și de o anumită zestre nativă, pe care depinde de tine să nu o risipești, ține și de o anumită magie, de a te afla în momentul potrivit la locul potrivit.

Știți cum spunem cu toții că abilitățile naturale nu sunt niciodată suficiente dacă nu sunt dublate de stăruință, de ambiție și de tenacitate.

M-au surprins tot timpul oamenii care au răzbit cu ușurință, fără prea multe dileme sau provocări existențiale; este o „fascinație” mută, neputincioasă, căreia nu i-am găsit vreodată un răspuns plauzibil. Să fie aceasta, oare, șansa? De a comprima cinci ani într-unul singur, zece existențe într-una și tot așa? Sau, totuși, aceea de a întâlni oameni care îți marchează câte un moment, atât de acut, ca o „arsură” și care te împing involuntar să faci mai mult, să vrei mai mult, să treci prin viață, lăsând totuși o umbră, dacă nu o urmă.

E un interviu despre și cu sinceritate, de aceea mi-am și propus să aștern câteva amintiri pe hârtie: elevă fiind, într-o perioadă austeră, precum cea de dinainte de ’89, am avut bucuria de a-l cunoaște pe domnul Octavian Paler, alături de colegii mei din liceu, de atunci. Este greu să exprim în cuvinte cât de mult m-au marcat spusele dumnealui, dialogul cu tinerii, apropierea aceea de ei, cu adevărat magnetică.

Apoi, absolventă deja a Facultății de Drept și proaspăt judecător, aveam să interacționez, prin voia sorții și pentru că vorbeam de șansă, cu câteva personalități absolut remarcabile pe care le-am cunoscut în drumurile mele la Academia Română, înlesnite prin grija mamei mele dragi. Am prețuit enorm acele clipe în care am stat alături de doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga, de domnul Ion Coteanu, de domnul Eugen Simion, de domnul Laurențiu Ulici, de domnul Mihnea Gheorghiu și nu numai, oameni colosali, care ar trebui să se nască din nou, pentru a mai salva ceva din lumea noastră. A fost tata, Gheorghe Vlăduțescu, și perioada în care, fiind (și) într-o funcție publică în domeniul Cultelor, i-am stat alături în câteva călătorii emblematice în lumea bisericii și a Înalților ei Prelați. Și, da, apoi avocatura, în care am avut modele și, pentru că îi prețuiesc pe toți deopotrivă, nu vreau să dau nume, pentru a nu face vreo inechitate deloc dorită.

Și mai sunt și anonimi printre aceste persoane, precum bunica mea maternă, ale cărei vorbe le citez și acum, pentru că au fost învățăminte care au rezistat timpului și care, cum îmi place să spun, a fost un spirit ardent și o minte de o acuitate rar văzută.

De aceea, revenind la întrebarea dv., pot spune, cu o umilă percepție, că dacă ar fi să dau o definiție a șansei, aceasta este: întâlnirea, chiar și secvențială, a unor oameni care au trasat în mintea și în sufletul meu de atunci ceva ce nu voi pierde niciodată (și nici nu voi risipi!). Așa, ca într-un altar al făgăduinței!

Într-o carieră lungă și stabilă, faptul că ați rămas același om este o virtute, un risc sau o formă de stagnare invizibilă?

Aici vă voi dezamăgi: nu am rămas același om, m-am schimbat, încă mă schimb și îmi și doresc să fie așa. Fiecare etapă a vieții vine cu o notă proprie (poate fi notă mare sau doar „de trecere”), însă aduce în prim-plan oameni noi, experiențe noi, „munci și zile”, ca să citez un poet din Antichitate.

De fapt, cred că este și un fel de refugiu pentru a rămâne „viu”, fără să îți fie teamă că îmbătrânești, altminteri implacabil, și că poți fi, măcar cu un pas, înaintea timpului tău biologic.

E, cu alte cuvinte, o formă de a continua să exiști, acceptând faptul că fiecare etapă e cu un multiplu de zece la pachet, într-o continuă mișcare căreia ori te adaptezi, ori te autoelimini.

E o abordare, poate nu e și cea corectă, însă nu văd o alta pentru a rămâne în pas cu vremea și, de ce nu, cu tine însuți.

Și în cazul dumneavoastră, drumul profesional a fost și este unul cu suișuri, decepții și nădejde. Este maturizarea în avocatură mai mult un proces de acumulare sau unul de renunțări succesive? Există o formă de „oboseală nobilă” a avocatului de elită?

În orice profesie, poți obosi sau nu, la un moment dat. Pentru a nu se ajunge într-un asemenea punct, e nevoie de echilibru, cu toate că, în profesia noastră, și nu numai, cu siguranță, nu e totdeauna ușor să păstrezi o atare balanță: între ce construiești cu efort, ce se dărâmă fără voia ta, între satisfacții și căderi, între încercări și deziluzii.

Parafrazând un mare poet, până la urmă ce contează este să nu lași ziua să se termine fără să fi crescut puțin, să nu permiți nimănui să îți ia dreptul de a te exprima, care este aproape o datorie și să nu încetezi să crezi că poeziile și cuvintele pot schimba lumea (Walt Whitman).

În fața unui dosar dificil, cât din decizie aparține legii și cât felului în care avocatul „vede” cazul?

Este foarte important modul în care expui o argumentație, în care prezinți un caz în toate valențele lui și construiești o pledoarie. Lași o amprentă personală, este propria viziune asupra expunerii unei problematici și depinde de tine cât de mult reușești să convingi apoi, cât de persuasivă este prestația ta, cum ai apropriat un text legal cu situația dată.

Sigur că decizia trebuie să țină cont de lege și acesta este idealul spre care tindem cu toții. Pentru a ajunge la o corectă încadrare din punct de vedere juridic, la o evaluare cât mai aproape de substanță a unei spețe și, desigur, la cea mai bună formulă pentru o apărare diligentă, arta avocatului este, fără dubii, un atu însemnat.

Un litigiu este o luptă; de aceea, poziția și contraargumentele adversarului pot schimba „centrul” disputei și o pot recalibra.

În profesia juridică, este emoția un risc sau un instrument de finețe? Poate fi privită aceasta și ca o formă subtilă de inteligență?

Imaginea unui avocat bun se confundă deseori cu aceea a unui om extrem de sigur pe sine, implacabil, imun la sensibilități, care transmite mesaje tranșante, greu de combătut.

Cu toate acestea, eu cred în emoție. Emoția este în cuvântul scris sau vorbit, în pledoarii, ca și în viața noastră. Eu, una, am emoție în tot ce fac, de la cele mai simple gesturi, fapte sau vorbe, la cele de anvergură, fără să cred că aceasta s-ar putea confunda vreodată cu slăbiciunea sau vulnerabilitatea.

Cine mă cunoaște, mă crede, iar cine nu, aș dori să creadă.

Este emoția firească, sinonimă cu trăirea și cu proiecția ei, aceea care dă și rațiune, și simțire demersurilor noastre, personale sau profesionale.

Și mai este vorba și de acea tușă fină, individuală, care, în orice tip de acțiune, conturează ideea de implicare dincolo de rigorile cerute de „fișa postului”.

Cred că avocatura, așadar, se face și cu emoție nedisimulată și că aceasta este sau poate fi un veritabil avantaj. Cum spunea cândva Gustave Flaubert, „un om poate stăpâni ceea ce fac alţii, dar niciodată ce simt alţii”.

După decenii de practică, mai credeți în ideea de „soluție corectă” sau doar în „soluții mai bine argumentate decât altele”?

Adevărul absolut nu este deținut de nimeni, însă o soluție judicioasă este cea care ține seama de lege, de analiza corectă a situației de fapt și de drept deduse judecății, de conduita părților implicate, de probele administrate și de interpretarea normelor de drept incidente.

Sigur că arta argumentației, structurarea și corecta punere în pagină a considerentelor unei hotărâri, cât de convingătoare și coerente din punct de vedere juridic sunt, vor face, până la urmă, diferența.

De aceea, ori de câte ori citesc o decizie bine motivată, indiferent că am câștigat sau am pierdut o cauză, am o bucurie aproape hipnotică, pentru că va fi cu atât mai dificil de structurat o cale de atac sau o apărare față de demersul potrivnic al adversarului.

În iunie anul trecut ați fost laureata unui premiu de excelență în cadrul celei de a X-a ediții Lady Lawyer, iar la finele aceluiași an, în cadrul ceremoniei Romanian Legal Awards 2025, Țuca Zbârcea & Asociații a fost desemnată câștigătoarea trofeelor în categoriile Dispute Resolution, Data Privacy/AI și Gambling, recunoscând performanța și activitatea remarcabilă a echipei în ultimul an. Unul dintre trofee v-a fost decernat chiar dv., în calitate de partener al departamentului litigii și arbitraje. A fost un an rodnic: s-au aliniat planetele pentru cariera dv. exact la momentul aniversării a 20 de ani de la fondarea firmei?

Premiul de excelență Lady Lawyer 2025 mi-a fost înmânat personal, trofeul Romanian Legal Awards 2025 Dispute Resolution este o distincție adresată întregii echipe de litiganți din cadrul TZA, pentru recunoașterea contribuției tuturor colegilor mei pe tărâmul unde este mai mult război și mai puțină pace.

Într-adevăr, 20 de ani reprezintă un prag psihologic aparte, cum este și cel de peste 30 de ani de la terminarea studiilor. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, exercițiu pe care, mental, toți l-am făcut măcar o dată în viață, aș avea un singur răspuns: rămân pe același drum. Mama mea, omul căruia îi datorez enorm și mă închin memoriei ei, a știut însă mai bine decât mine la acel moment, a intuit, cu puterea minții și sufletului unui om matur, că acesta este drumul care mi se potrivește.

Altfel, greu de cuprins în câteva paragrafe o parte destul de consistentă a acestuia: cum spuneați, am fost inițial magistrat, apoi am făcut trecerea către avocatură. Nu a fost neapărat ușor: îmi aduc aminte că aveam emoții (iarăși, emoția!) de cealaltă parte a barei și că a fost cumva dificil să mă desprind de raportarea la o speță sau alta ca judecător ce fusesem. Îmi antrenam mintea să nu „cântăresc” soluția, să nu „tranșez” soarta litigiului și să mă focusez pe acuratețea apărărilor, pe combaterea poziției părții adverse, să nu anticipez adică, să lupt pentru susținerile mele, pentru interpretările juste ale clientului meu.

A durat ceva, dar schimbarea a venit apoi firesc, o dată cu plăcerea de a construi argumentația potrivită, de a identifica strategii și a le discuta cu clienții, de a câștiga lupte care păreau pierdute uneori.

Ați vorbit publicului în decembrie 2025, în paginile publicației „Palatul de Justiție”, editată de Uniunea Juriștilor din România, despre „vechi și nou în vremuri de IA sau despre o ecuație a viitorului”. Care a fost principalul mesaj transmis din perspectiva dv.?

Am vorbit despre o schimbare a regulilor jocului prin integrarea inteligenței artificiale în sistemul judiciar astfel încât să se transforme într-un veritabil instrument de lucru și într-o matrice creativă.

Ceea ce m-a preocupat în acel moment și este încă o problemă de maximă actualitate este asumarea responsabilității pentru modul de utilizare și conținutul generat de IA, ca soluție a chestiunii supuse algoritmului respectiv, ca predicție ori dezlegare în drept.

Cui îi revine răspunderea analizei servite sau a deznodământului indicat atunci când sunt implementate (și vor fi) cu mai mult sau mai puțin discernământ. Pare că sunt decizii de speță pe care IA le identifică, însă la o verificare a surselor primare s-a constatat că acestea nu există în realitatea juridică.

Devine un efort dublu să apelăm la „creierul artificial” pentru ca, în contrapartidă, pentru echilibru și prevenție, să verificăm autenticitatea trimiterii?

Pare că încă nu ne putem permite să nu accesăm și metodele clasice, pare însă, în același timp, că ele nu mai sunt suficient de consistente și eficiente.

Răspunsul este, cred, unul singur: să acceptăm noul, inovația, să testăm, să ne adaptăm lor și să nu uităm, în același timp, să lăsăm și (încă) amprenta noastră umană, pe de o parte. Pe de altă parte, reglementările profesiei ne obligă să cităm surse fidele, să asumăm că produsul livrat este veridic, pentru că, în baza unei argumentații teoretice și jurisprudențiale și a probatoriului propus, se dau verdicte. Iar acestea afectează și impactează vieți, destine, afaceri.

Vom purta însă temerea că propria noastră creație, căreia îi dăm, iată, valențe demiurgice, s-ar putea întoarce la un moment dat împotriva propriului creator. De aceea, cred că va trebui să înaintăm, cu credință, dar și cu oarecare prudență, în ritm cu tot acest progres al științei și tehnologiei, asigurându-ne, totodată, pe cât posibil, că este controlabil și verificând în permanență acuratețea datelor accesate.

Ați vorbit în alte ocazii despre iubire ca fundament al existenței. Într-o profesie a confruntării, unde se ascunde iubirea: în oameni, în sens sau în echilibrul interior?

Aceasta este, fatalmente, poate cea mai dificilă întrebare. O dată cu vremea, descopăr noi și noi valențe sau poate niciuna, ca fiind cel mai potrivită.

Într-o profesie a controverselor, de cele mai multe ori „iubirea” nu își mai găsește locul. De aceea, este o certitudine să poți oferi, dar o incertitudine sau o falsă așteptare să și primești.

Cu toate acestea, eu cred că oamenii nu pot trăi în afara iubirii (Dumnezeu însuși este iubire), că ar trebui să ne definească în toate acțiunile noastre și, dacă nu este așa, suntem pe o cale fără ieșire.

Doar că trăim de prea multe ori într-o lume a îndârjirii acute, a deversărilor agresive, a sintagmelor răuvoitoare. Cum se conciliază toate acestea cu scopul (nobil) pe care ar trebui să îl urmărim și care este, până la urmă, aflarea adevărului, despre alții și despre noi înșine?

Vă rog mult să mă mai întrebați același lucru și peste cinci ani; sunt convinsă că răspunsul va prinde și alte nuanțe.

Ați fost pasionată de poezie și ați scris poezie. A fost spațiul liric acela care v-a oferit intimitate, aer curat, evadare din convulsiile cotidiene?

Am scris poezie în urmă cu mulți ani. Acum citesc poezie și cred că nu există ceva mai substanțial decât poezia; un paradox: aparent eterică, este însăși substanța lumii.

Când am scris, a fost, într-adevăr, o evadare; când citesc, este, într-adevăr, o infuzie de aer curat, cum bine ziceți. Exact așa: o purificare eliberatoare, dar și o încărcare care dă putere.

Mă extrag un pic din realitate, ce-i drept, dar nu pentru a fugi de ea; pentru a găsi și regăsi o sursă și o resursă, ceva energie vitală, pentru a merge înainte în acest parcurs, singurul în care îmi place să exist profesional și uman.

V-ați construit o carieră solidă într-un domeniu al litigiilor. Ce ați învățat despre natura reală a confruntării dintre oameni?

Că este uneori extrem de dificilă, că oamenii au preconcepții, vin cu tipare în minte despre cum este sau trebuie să fie avocatul, judecătorul, justiția, dreptatea. Vin ofensivi, uneori fără suport, dar ca o lecție de supraviețuire autoimpusă; alterori, defensivi, pierzători din start.

Confruntările dintre oameni sunt disputele conștiințelor lor, câteodată ale ambițiilor nevindecate și încercărilor nerezolvate, problemelor juridice reale cu care se confruntă în existența lor, pentru care justiția rămâne soluția corectă.

De aceea, nouă, avocaților, participanți activi la actul de justiție, ne revine misiunea de a le fi alături, independent de context și provocări, de a-i povățui cum putem mai bine și a ajuta în acest fel la tranșarea acestor diferende, care vor dura cât va dura lumea. Natura umană este astfel zămislită; de aceea, ori de câte ori este posibil și în acord cu drepturile și intereselor clienților, eu, una, le recomand și alternativa unor înțelegeri amiabile, a unor tranzacții menite să stingă mai ușor conflictul uman sau societar ivit.

Dincolo de dosare și pledoarii, ce rămâne dintr-un avocat atunci când iese din sală: un strateg, un martor sau un om care poartă poveștile altora?

De foarte multe ori este aproape imposibil să nu te încarci cu frământările oamenilor, cu destinele lor. Sigur că acestea nu trebuie să te distragă de la demersurile de urmat întru apărarea lor. Ideal este să împaci cumva ambele abordări, una să nu se sustragă alteia, pentru că avocatura se face cu empatie, cu înțelegere și determinare.

Cineva mi-a spus mai demult că în avocatura de business nu e loc de emoție și că, o dată instalată, ea, emoția, dă vulnerabilitate actului profesional. Nu cred în această remarcă, pentru că forța și puterea unui demers sunt date în mod esențial nu numai de profunzimea și rigoarea analizei și susținerilor, ci și de implicarea reală în expunerea lor.

Oamenii văd, simt și înțeleg asta, iar, mai ales de la un anumit nivel, cred că și alegerile lor sunt dictate în egală măsură de dorința de a primi „pachetul complet”.

Dacă ar fi să rezumați întreaga experiență profesională într-o singură idee care nu este despre drept, ci despre om, care ar fi aceea?

O singură idee, ca un corolar al celor de mai sus, ar fi aceea că, la capătul fiecărei experiențe profesionale, printre concepte, instituții juridice, raționamente și exegeze, sunt oamenii, că dreptul este despre ei și cu ei, independent de rolul pe care îl avem, unii sau alții, în această devenire.