Rolul profund al profesiei noastre de avocat este să redam clientului sentimentul că drepturile lui contează, că există cineva care luptă real pentru ele și că dreptatea nu e doar un concept abstract

Interviu cu av. DANA BUSINI, fondator cabinet DANA BUSINI LAW OFFICE

Sunteți un reputat avocat pledant în litigii desfășurate în fața instanțelor de orice grad, cu o experiență de 20 de ani într-o firmă de avocatură de top și ați avut determinarea de a porni pe cont propriu în piața de servicii juridice. În ce context ați luat această decizie? De unde curajul și hotărârea dv.? 

Am luat această decizie într-un moment în care am simțit foarte clar că experiența acumulată în peste 20 de ani de avocatură trebuie valorificată într-o formă care să mă reprezinte profesional și uman. A existat nevoia firească să-mi urmez propriul drum și să-mi pun amprenta personală asupra modului în care practic profesia.

Până la acest moment, aveți satisfacțiile scontate? Este brandul pe care l-ați statuat de natură să vă mulțumească pe măsura așteptărilor? S-au convins clienții dv. că noul cabinet  este mai flexibili și mai aproape de soluțiile favorabile așteptate?

Nu cred în succesul venit peste noapte și nu m-am așteptat la asta. Cred în strategia construită pas cu pas, cu răbdare și foarte multă muncă. Au existat, în mod firesc, pe lângă  satisfacții, și momente dificile, cu provocări și incertitudini. Cu toate acestea, am știut că acesta este drumul pe care vreau să îl urmez și am fost pregătită încă de la început. Iar atunci când clienții îmi acordă încredere, revin sau mă recomandă mai departe, îmi dau seama că aceste lucruri sunt, în fond, cele care aduc adevărata satisfacție profesională.

Cum ați optat pentru arii de expertiză delicate, precum Dreptul Familiei și Dreptul Medical, domenii cu o mare implicare emoțională?

De-a lungul anilor, am avut oportunitatea de a lucra în numeroase ramuri ale dreptului, ceea ce mi-a oferit o perspectivă profesională amplă și capacitatea de a înțelege probleme juridice diferite ca natură și complexitate.

Dreptul Familiei și Dreptul Medical sunt domenii aparte ale Dreptului Civil, cu o componentă emoțională foarte puternică, pentru că presupun nu doar rigoare juridică, ci și o implicare umană și emoțională mult mai profundă. În ceea ce privește Dreptul Medical, litigiile de malpraxis nu privesc doar o problemă tehnică sau juridică, ci ating direct aspecte fundamentale ale existenței pacientului, unde miza este propria sănătate sau chiar viața sa, sau ale medicului – unde se pune în discuție întreaga sa reputație profesională, credibilitatea și cariera construite în ani de muncă și sacrificii. La fel, în Dreptul Familiei, vorbim despre cele mai importante relații ale unei persoane: relația cu propriii copii și cu persoana alături de care și-a împărțit, la un moment dat, existența.

În aceste arii de practică, caracterul de intuitu personae al relației avocat-client este mult mai accentuat. Clientul nu caută doar un profesionist care să îi gestioneze cazul, ci și un om în care să poată avea încredere într-un moment sensibil al vieții sale. Relația cu clientul este o relație diferită față de formalismul specific altor domenii; discuțiile cu clienții sunt mai puțin rigide, mai apropiate, iar comunicarea constantă este esențială.

Poate că există și o componentă personală pe care mi-o asum: disponibilitatea de a mă implica atunci când știu că pot face o diferență reală în viața unui om. În multe situații, simt că, dacă eu am experiența și capacitatea de a ajuta, atunci am și responsabilitatea profesională și umană de a o face.

Ați declarat că avocatura poate face viețile oamenilor „mai drepte și mai stabile”.
În practică, cât de des reușește sistemul juridic românesc să atingă acest ideal?

Am spus că avocatura poate face viețile oamenilor mai drepte și mai stabile pentru că acesta este, în esență, rolul profund al profesiei noastre: să redăm clientului sentimentul că drepturile lui contează , că există cineva care luptă real pentru ele și că dreptatea nu e doar un concept abstract.

În practică însă, sistemul juridic nu reușește întotdeauna să atingă acest ideal al dreptății și al stabilității. Există limite obiective, cum ar fi durata proceselor, încărcătura instanțelor, neclarități legislative sau soluții neunitare etc., care pot afecta percepția oamenilor asupra justiției și chiar încrederea lor în sistem.

În experiența dv., care sunt cele mai frecvente greșeli pe care le fac clienții înainte de a ajunge la avocat, mai ales în litigii de familie?

În litigiile de Dreptul Familiei, una dintre cele mai frecvente greșeli este că oamenii caută soluții peste tot înainte de a ajunge la un profesionist. Discută cu prieteni, citesc informații incomplete din mediul online sau iau decizii impulsive, fără să înțeleagă consecințele juridice și emoționale pe termen lung. De multe ori, ajung la avocat într-un moment în care conflictul este deja amplificat, iar reacțiile de moment și deciziile deja luate sub presiune emoțională nu sunt întotdeuna cele corecte.

Cred însă că problema cea mai sensibilă în materia litigiilor de familie este cea de fond. În multe situații, dorința fiecărei părți de a „câștiga” în fața celuilalt transformă conflictul într-o confruntare personală care lovește în ceea  ce au mai prețios: copilul. Uneori, părinții sunt atât de concentrați pe disputa dintre ei, încât nu își dau seama că, în realitate, copilul nu își doreste, în mod real, să aleagă între mama și tata. Dorința lui profundă este, de fapt, încetarea conflictului.

În intervențiile dv. publice, ați abordat, printre altele, tema locuinței alternante. Credeți că instanțele din România aplică acest concept în mod corect sau există o tendință de formalizare excesivă?

Da, este adevărat că în ultimii ani au existat modificări legislative și o practică judiciară tot mai orientată spre concretizarea conceptului de locuință alternantă. Cu toate acestea, cred că această soluție trebuie privită cu prudență.

În primul rând, trebuie spus foarte clar că nicăieri în Codul Civil nu se vorbește despre existența a două locuințe ale copilului. Dimpotrivă, regula este cea a stabilității și unicității domiciliului minorului, dar cu dreptul acestuia de a avea relații personale cu celalălt părinte la domiciliul acestuia din urmă. Un copil are nevoie de repere clare, de continuitate și de sentimentul că există un loc pe care îl percepe ca fiind „acasă”.

În al doilea rând, se confundă deseori interesul superior al copilului cu interesul personal al părinților. Dorința firească a ambilor părinți de a fi implicați în viața copilului nu trebuie confundată automat cu necesitatea unei locuințe alternante. De asemenea, invocarea necesității domiciliului alternant poate reprezenta și o modalitate de eludare a obligației de plată a pensiei de întreținere. Din această perspectivă, discuția se îndepărtează de interesul superior al copilului și privește strict interesul părintelui.

Unde se termină strategia juridică și unde începe componenta umană în relația avocat-client, mai ales în cazurile cu încărcătură emoțională?

Componenta umană și strategia juridică trebuie foarte clar delimitate. În cauzele cu încărcătură emoțională, mai ales în Dreptul Familiei, este firesc ca oamenii să vină la avocat cu multă suferință sau teamă.

Cu toate acestea, dincolo de emoții și de conflictele personale, atunci când sunt implicați copii, discuția nu mai poate rămâne doar într-un registru afectiv. Nerespectarea drepturilor copilului sau drepturilor celuilalt părinte poate atrage consecințe juridice serioase, iar aici intervine una dintre cele mai importante abilități ale avocatului: aceea de a aduce emoția sau revolta clientului în zona de echilibru și luciditate, fiindcă rolul nostru nu este doar să susținem poziția clientului, ci și să îl ajutăm să înțeleagă limitele legale, riscurile și consecințele anumitor acțiuni.

În litigiile de familie apare frecvent acuzația de „înstrăinare părintească”. Este acest concept folosit responsabil sau uneori devine un instrument tactic în proces?

Depinde foarte mult de fiecare caz în parte. Există situații în care fenomenul de înstrăinare părintească este perceptibil chiar și fără o expertiză de specialitate, prin comportamentul copilului, prin refuzul categoric și nejustificat al relației cu unul dintre părinți și/sau prin influențele evidente exercitate asupra acestuia.

În același timp, acuzația de înstrăinare părintească devine și un instrument tactic de luptă  în cadrul procesului, folosit frecvent de către părinți.

Din punctul meu de vedere, nu are relevanță dacă e tactică procesuală sau nu; ceea ce prezintă cu adevărat importanță sunt efectele pe care le produce asupra copilului încercarea de a demonstra existența sau inexistența înstrăinării parentale. Invariabil, copilul este prins într-un conflict de loialitate extrem de apăsător, fiind expus evaluărilor repetate, tensiunilor dintre părinți și unei presiuni emoționale ale cărei efecte pe termen lung nu pot fi ignorate. Cred că a fi un părinte bun nu presupune calități parentale extraordinare, ci, înainte de toate, capacitatea de a-i permite copilului să îl iubească liber și firesc și pe celălalt părinte. De altfel, tocmai această idee era consacrată și de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, încă înainte de conceptualizarea juridică a noțiunii de înstrăinare părintească.

Cum gestionați situațiile în care interesul juridic al clientului intră în conflict cu ceea ce considerați etic sau echitabil?

De foarte multe ori, ceea ce intră în conflict nu este interesul juridic legitim al clientului, ci interesul personal al acestuia. În special în litigiile cu încărcătură afectivă, oamenii ajung uneori să își dorească nu doar o soluție juridică, ci o formă de validare personală, de răzbunare sau de „victorie” asupra celeilalte părți.

Eu încerc să delimitez foarte clar aceste planuri. Să apăr drepturile și interesele legale ale clientului meu, dar în același timp trebuie să rămân în limitele eticii profesionale și ale echilibrului. Uneori, asta înseamnă să spun clientului și ceea ce nu dorește să audă, atunci când anumite demersuri sunt disproporționate, abuzive sau nelegale.

Din perspectiva dv., sistemul juridic românesc protejează suficient interesul superior al copilului sau există lacune importante?

Din punctul meu de vedere, sistemul juridic românesc NU protejează suficient interesul superior al copilului. Și nu neapărat pentru că ar exista un vid legislativ, ci, paradoxal, pentru că unele dispoziții legale și anumite direcții jurisprudențiale au ajuns să complice excesiv situația copilului și să îl expună unor proceduri care, în practică, pot deveni traumatizante.

De exemplu, în materia înstrăinării părintești, legea prevede efectuarea unei expertize psihiatrice, nu psihologice. Asta înseamnă că, în noua optică a legiuitorului, un copil ar trebui dus în mod repetat la Institutul de Medicină Legală, într-un context medical și procedural complet nepotrivit pentru natura reală a problemei. Vorbim despre copii care ajung să fie evaluați într-un cadru specific psihiatriei medico-legale, deși conflictul parental nu este, în esență, o problemă psihiatrică. Mi se pare o abordare profund disproporționată și chiar absurdă. Din fericire, în practică, multe instanțe manifestă o anumită reticență față de dispunerea unor astfel de expertize psihiatrice și preferă, de multe ori, evaluările psihologice, chiar dacă textul legal face referire expresă la expertiza psihiatrică.

În plus, nu cred că era neapărat nevoie de o reglementare distinctă a înstrăinării părintești, în condițiile în care legislația existentă oferea deja mecanisme de protecție și sancțiune. De exemplu, Legea nr. 272/2004, înainte de a fi modificată, conținea dispoziții clare privind consecințele nerespectării relației copilului cu fiecare dintre părinți, iar jurisprudența CEDO era deja foarte dezvoltată în această materie.

Un alt exemplu este rolul din ce în ce mai mare atribuit reprezentanților direcțiilor de asistență socială în gestionarea conflictelor parentale. În practică, opiniile acestora ajung uneori să aibă o pondere semnificativă în soluționarea cauzelor, fiind chemați să gestioneze aspecte ce țin de dinamica firească a relațiilor de familie, într-un cadru mai mult sau mai puțin conflictual, ei dobândind uneori chiar un rol de arbitru, exercitat nu întotdeauna în situații care ar justifica o astfel de intervenție. În plus, nu discutăm întotdeauna despre specialiști cu formare psihologică sau psihoterapeutică.

De fapt, sistemul juridic românesc începe să piardă din vedere esențialul: copilul nu trebuie transformat într-un subiect permanent de evaluări, expertize și proceduri. Acești copii, supuși ani întregi conflictelor și mecanismelor judiciare, vor deveni adulții de mâine, iar efectele acestor experiențe nu dispar odată cu pronunțarea unei hotărâri.

În ultimii ani, vedem o creștere a conflictelor juridice în zona familiei. Este aceasta o problemă de legislație, de mentalitate sau de lipsă de educație juridică?

Cred că este vorba despre toate aceste cauze la un loc: legislație, mentalitate și lipsă de educație juridică.

Din păcate, în anumite situații, legislația actuală oferă mecanisme ce sunt folosite ca arme într-un conflict dintre părinți, asa cum am menționat anterior, iar copilul devine victima sigură a acestei confruntări.

Aici intervine și problema de mentalitate. De foarte multe ori, părinții ajung să privească relația cu propriul copil prin prisma conflictului cu celălalt părinte și își doresc, conștient sau nu, ca minorul să le valideze poziția sau să „fie de partea lor”. Astfel, conflictul juridic devine o continuare a conflictului emoțional, iar copilul ajunge prins între două poziții ireconciliabile, purtând o presiune afectivă pe care nu ar trebui să o suporte niciodată.

Soluția nu poate veni doar din instanțe sau din modificări legislative. Există și o evidentă lipsă de educație juridică, fiindcă mulți nu înțeleg consecințele reale ale anumitor acțiuni și nu realizează cât de mult pot afecta, pe termen lung, nu doar sănătatea emoțională a copilului, dar și propria lor relație cu acesta.

De regulă, vorbiți cu parcimonie despre viața dv. personală. Fără a pătrunde mai mult în această zonă, ce vă bucură și vă înalță – familia, pasiunile, aspirațiile?

Îmi place, înainte de toate, să petrec cât mai mult timp cu familia. Cred că, dincolo de profesie și de ritmul uneori foarte intens al avocaturii, există momente esențiale din viața noastră care nu se mai întorc. Anii copilăriei copiilor noștri sunt, probabil, cele mai prețioase dintre ele.

Încerc, pe cât posibil, să prețuiesc aceste momente simple. Chiar dacă profesia îmi ocupă cea mai mare parte a timpului, familia este cea care îmi oferă echilibrul și reperele necesare pentru a rămâne același om, dincolo de profesie.

Dacă ar fi să schimbați un singur lucru în legislația sau practica instanțelor din România, care ar fi acela și de ce?

Dacă ar fi să schimb un singur lucru, mi-aș dori o mai mare unificare a practicii judiciare. Cred că una dintre marile probleme ale sistemului nostru juridic este faptul că, de multe ori, aceeași situație concretă poate primi interpretări și soluții foarte diferite de la o instanță la alta sau chiar în cadrul aceleiași instanțe.

Această lipsă de predictibilitate afectează nu doar profesioniștii dreptului, ci mai ales justițiabilii, fiindcă într-un sistem de drept, predictibilitatea este esențială pentru încrederea în justiție.

Desigur, fiecare cauză are particularitățile ei și independența judecătorului trebuie respectată. Cred însă că ar trebui să existe mecanisme mai eficiente de armonizare a practicii, astfel încât să nu mai existe această percepție de arbitrar, deoarece oamenii au nevoie să simtă că legea se aplică într-un mod coerent și echilibrat, nu imprevizibil.