Prof. univ. dr. av. Valentin Constantin
Am plecat de la o idee care mă urmărește de un timp și care s-a dovedit până acum prea complicată pentru mine: ideea că talentul de cititor ar putea fi la fel de rar și de important ca și talentul de scriitor. Că, de fapt, scriitorii cărora li se reproșează lipsa de inteligență sunt lipsiți de talentul de cititor. Un talent destul de bine ascuns. Se observă la un moment dat că cineva nu și-a găsit locul în orchestră. Probabil că talentul de cititor e cel care te conduce la scaunul gol care aștepta. Nu sunt totuși, repet, pregătit să vorbesc serios despre absența lui, nici ca o explicație, nici ca o consecință. Îi spuneam cuiva că pentru a putea vorbi un scriitor defunct numai de bine ar trebui să-i pot vedea inventarul bibliotecii, dacă există. Inventarul și atât.
În ultimii ani am petrecut mai mult timp înconjurat de cărțile mele. Parcă ar începe să-mi fie frică să nu le pierd. Această bibliotecă nu are la vedere niciun principiu de organizare. Mai există în ea primele cărți care proveneau din familie: De Bello Gallico și Stelele din Eger. Ele au reprezentat începutul carierei mele de cititor și au beneficiat de lecturi repetate. În copilărie nu m-am dat în vânt după povești și nici nu am avut niciodată în casă cărți de povești, așa că am trecut direct la romane. În mod explicabil, dar îmi place să trec explicația sub tăcere, nu-mi plăceau deloc nuvelele.
Așa cum probabil știți sau vă închipuiți, principiul aparent de organizare al tuturor bibliotecilor private era aglomerarea, expresia unei credințe sănătoase în virtuțile cantității. Însă formarea intelectuală a unei persoane care nu și-a deschis ochii în mijlocul unei vaste biblioteci nu se poate baza doar pe biblioteca sa privată. Am fost și eu, ca toată lumea din vremea mea, un client al bibliotecilor publice, destul de răspândite în comunism. Pentru că regula limitării unei operațiuni de împrumut la 3 cărți risca să mă lase descoperit la sfârșit de săptămână, eram înscris, în afara celor două biblioteci orășenești, pentru copii și pentru adulți, și la câteva biblioteci ale întreprinderilor socialiste. Așa a apărut și elementul imoral al bibliotecii mele. Volumele plătite de mama cu prețul întreit care reprezenta sancțiunea pentru „cărțile pierdute”. Primele prietenii, care întâmplător s-au dovedit a fi rezistente în timp, aveau în centrul lor cărți și admirații partajate pentru autorii lor. Dintre cărțile citite cu voce tare în adolescență și în prima tinerețe, îmi amintesc Caietele lui Camus, două eseuri ale lui Martinez Estrada, Cuțitul și Tangoul, Douăsprezece scaune, o scrisoare a lui Caragiale sau Mantaua lui Gogol. Interesant, în tinerețe mi-au plăcut mai mulți poeți autohtoni pe care azi i-aș considera lipsiți de inteligență artistică, dar pe care atunci îi recitam cu plăcere împreună cu un prieten. În timp, mi-am construit convingerea că românul e născut orice, moralist, critic literar, orator, numai poet nu. Poeții pe care îi recitesc astăzi i-am descoperit foarte târziu, mai întâi în traduceri, mai târziu – sub acoperișul lor natural.
În comunism, cărțile bune pe care le doream, uneori cu o intensitate incredibilă astăzi, erau anunțate cu mult timp înainte de apariție și dispăreau rapid din librării. În ultimii ani ai comunismului, în marea criză a consumului, lucrurile se complicaseră, pentru că librarii ingenioși construiau pachete de cărți amestecând cărțile bune cu cele nevandabile. În fine, nu aveam un fond stabil de achiziții și făceam cu greu față pasiunilor și intereselor mele culturale. Ca să pot amâna achizițiile, am inventat o tehnică de a ascunde în librărie cărțile pe care le doream. Le strecuram în spatele cărților cu rulaj minim.
Probabilitatea de a le găsi după câteva săptămâni sau luni era destul de mare. Așadar, biblioteca mea personală era o construcție incrementală, în linii mari licită, însă reprezenta un procent destul de mic din lecturile mele. Lecturile erau alimentate, așa cum spuneam, de alte biblioteci și de împrumuturi. Apăruseră cărțile aduse din Occident, subversive cum era O zi din viața lui Ivan Denisovici sau cărți a căror traducere era doar improbabilă. Îmi amintesc că am avut în mână, pentru două zile, Omul fără însușiri al lui Musil. Vă dați seama, am răsfoit-o din toate puterile.
Au existat în tinerețe câteva biblioteci private pe care le consideram standardul care trebuia atins. Mai întâi biblioteca unui profesor din liceu, care cuprindea, printre altele, foarte multe titluri din colecția Idées de la Gallimard. Apoi, biblioteca lui Luca Pițu, o minunată selecție care tapeta o garsonieră și, în fine, biblioteca unui preot savant.
Schimbarea locuinței și zugrăvitul sunt pentru majoritatea posesorilor de cărți revoluții domestice conservatoare. După dispariția turbulențelor pe care le-au provocat, cărțile se întorc la locurile cunoscute. Eventual câștigă puțin confort prin adăugarea unor rafturi noi sau prin apariția unor soluții de amenajări interioare. Pentru mine, mutatul sau zugrăvitul au fost revoluții tipice, care au condus la epurări și la inevitabile, îmi place să cred, erori de epurare. Multe cărți au dispărut din bibliotecă, și asta din două motive principale.
În primul rând, cărțile din epoca de aur erau prezente în ediții ieftine, tipărite pe hârtie proastă. Citite, recitite și împrumutate în mod repetat intrau într-un proces rapid de descompunere. În plus, aveau aerul obiectelor permanent prăfuite, care atrag praful într-un mod irezistibil. Îndepărtarea unora dintre ele după acest criteriu a fost o greșeală. Astăzi le cumpăr din nou și uneori e dificil să le găsesc, pentru că anticariatele s-au rărit.
În al doilea rând, a apărut și s-a dezvoltat, încet, dar sigur, problema comensurabilității. Un calcul trivial, bazat pe evidențe aritmetice: câte zile de viață ar mai fi posibile (în cel mai bun caz), câte cărți pot fi citite într-o zi (în cel mai bun caz, în versiunea Hercule), câte căutări febrile și câte răsfoiri de „juisare” ar mai fi posibile? Rezultatul unui astfel de test este dezolant. Orice ființă rațională ar tăia în carne vie. Nu a fost cazul meu. E clar că în acest domeniu nu sunt o ființă prea rațională.
După mutare, biblioteca se rehaotizează rapid prin achiziții mai mult sau mai puțin impulsive. De câțiva ani am ajuns la o practică pe care o detestam la alții: așezarea cărților pe două rânduri. Am decis destul de superficial cine va sta pe rândul doi și cine va sta pe rândul întâi. Pe rândul întâi, frumoase și actuale, pe rândul doi, mai uzate și eventuale. Când te gândești ce o să mai citești, recitești și ce o să mai răsfoiești, testul comensurabilității, sobrul test, ajunge să fie depășit. Oricum, testul nu răspundea la întrebarea „cine trebuie îndepărtat?” sau „la cine trebuie să renunțăm?”. Așa cum ați observat, am ajuns la periferia unei discuții despre valori. La vârsta mea, știu că dacă aș povesti despre alegerile mele aș reuși să culeg puțină furtună. Îmi amintesc o poziție extremistă a lui Faulkner care îi spunea cuiva: „Dacă Homer, Shakespeare, Cervantes ar fi fost nemuritori, credeți că editorii mai aveau nevoie de noi?”.
Bref, plasarea unei cărți pe rândul doi o condamnă în biblioteca mea la semiuitare, la irelevanță și, dacă mai contează, o protejează mai bine de praf. Oricum, nu doresc să dau exemple din rândul doi.
Pe rândul întâi sunt persoane care au decis cum ar trebui să văd eu lucrurile: de exemplu, Max Weber, Mancur Olson, Ferdinand Tonnies și alții ejusdem farinae.
De la bun început subliniez că nu școala m-a format. Școala a fost o școală bună, suficient de elitistă și impregnată de prestigiul cărților. Am dobândit codul moral al profesorilor mei care îl învățaseră din aceleași cărți, pentru că prețuiau aceleași cărți. Înțeleg acest lucru pe deplin, pentru că îmi amintesc că învățătorul m-a pus să citesc în fața clasei, în serial, Robinson Crusoe. În copilăria și în tinerețea mea am avut la dispoziție un fond de formare a personalității care cuprindea, inter alia, Legendele Olimpului, Cei trei muschetari, Contele de Monte Cristo, și alte cărți minunate de Jules Verne, Radu Tudoran, Constantin Chiriță. Miraculos, era un fond moralmente monist, cărțile te învățau cam aceleași lucruri bune. Cred că accentul era pus pe două valori: prietenia și patriotismul. Astăzi sunt sigur că cele câteva prietenii cvasiindestructibile se datorează cultului prieteniei inoculat în perioada de formare. Orice reformă plauzibilă a învățământului ar trebui probabil să încerce să restaureze acest net drive și să ajute la inventarea altuia.
În final, o să încerc să ilustrez forța și misterul paradiziac al cuvintelor scrise cu un exemplu oferit de un membru al bibliotecii mele, de care probabil nu ați auzit, francezul Ortolan. Dacă vă imaginați că cea mai bună proză se găsește în nuvele și romane, iată-l pe Ortolan vorbind despre strămoșii noștri comuni și despre o politică pentru eternitate: „A diviza popoarele pentru a le supune unele după altele; a-i folosi pe cei care s-au supus pentru a-i învinge pe cei care n-au făcut-o; a-ți menaja forțele uzându-le pe cele ale aliaților; a invada teritoriile vecinilor aliaților sub pretextul de a-i apăra pe aceștia din urmă; a interveni în diferendele dintre popoare pentru a-i proteja pe cei slabi, subjugând astfel și pe cel slab, și pe cel puternic; a conduce un război dincolo de limite și a deveni mai pretențios după înfrângeri decât după victorii; a eluda, prin subterfugii, jurămintele și tratatele; a împodobi toate aceste nedreptăți cu voalul echității și grandorii; acestea sunt maximele politice care au adus Romei sceptrul Italiei și pe cel al lumii cunoscute”.
Aceste cuvinte m-au învățat că pentru a putea spune lucrurilor pe nume, ar fi bine să le faci cadou mai întâi, dacă se poate, cea mai bună sinteză a lor. Sau, altfel spus, am învățat să fiu cât mai atent cu ceea ce vreau să explic.
