Interviu cu prof. univ. dr. jud. Evelina Mirela Oprina, director, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române
Arareori avem ocazia de a dialoga cu figuri reprezentative din spațiul juridic autohton care au performat pe multe dintre „fronturile” profesiilor adiacente. Dacă parcurgem CV-ul dv., putem nota că ați fost judecător la Judecătoria Sector 6, la Tribunalul Municipiului București, apoi președinte al Tribunalului Ilfov, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, formator în cadrul Centrului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor Judecătoreşti și al Institutului Naţional al Magistraturii, cadru didactic de bază al Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”. Grație unei implicări plenare, ați ajuns la o cunoaștere și înțelegere „în adâncime” a provocărilor și realităților din lumea Dreptului românesc. Ce etapă v-a marcat cel mai clar cariera profesională de dinainte de momentul preluării noii funcții, de director al Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române? Care a fost, în cazul dv., „prima dragoste” în profesie?
Vă mulțumesc pentru oportunitatea acestui dialog și pentru considerarea mea drept o „figură reprezentativă din spațiul juridic autohton”, fiind o atribuire mult prea generoasă, dar în orice caz onorantă pentru mine. De principiu, cred în lucrul exemplar făcut, la locul potrivit, cu dăruire, implicare și bună-credință, astfel că suma acestor condiții poartă vocația obținerii performanței.
Referitor la întrebare, afirm cu convingere că etapa profesională în care m-am regăsit total și care m-a definit profesional și personal este cea în care am exercitat profesia de judecător. Nu îmi amintesc ca în perioada formării mele să fi avut vreo altă opțiune profesională. Profesia de judecător este într-atât de provocatoare, ofertantă și nobilă, încât ar fi aproape un sacrilegiu să nu ai capabilitatea să primești ceea ce îți oferă: ocazia de a crește și de a putea, la rândul tău, să dăruiești.
Ați acordat o atenție deosebită propriei pregătiri de specialitate. După licența obținută în Drept, în 1997, la Facultatea de Drept a Universității din București, ați devenit doctor în Drept Procesual Civil al aceleiași Facultăți în 2004 și ați dobândit ulterior toate titlurile universitare, până la cel de profesor, membru în comisii de doctorat și în comisii de ocupare a posturilor didactice din învățământul superior, ba chiar membru în Comisia de elaborare a Legii de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă. Cum ați reușit să armonizați viața dv. academică, dinamică și provocatoare, cu rigorile profesionale din instanță, cu activitățile paralele de cercetare și formare a generațiilor de juriști?
Cu foarte multă pasiune. Mă consider un om binecuvântat prin aceea că pașii profesionali mi-au hărăzit drumuri bune, care s-au potrivit structurii mele umane, pe care am mers cu încredere și implicare totală. Împletirea carierei academice cu cea practică, de judecător și cu cea de cercetare s-a produs în mod firesc, laturile preocupărilor mele profesionale fiind complementare și reciproc ajutătoare.
Mi-am dedicat întreaga activitate de lucru, de studiu, de cercetare dreptului procesual civil și dreptului execuțional civil, astfel că profesia de judecător a beneficiat de suportul teoretic venit din latura academică și de cercetare, după cum și invers partea teoretică a „profitat” de avantajul dezvoltărilor și acumulărilor jurisprudențiale, susținându-se reciproc și completându-se armonios și într-o viziune de ansamblu.
Am remarcat, în ceea ce vă privește, și o muncă neobosită în plan editorial. Sunteți autoare a nenumărate articole și analize de specialitate, ați coordonat cu succes colecția „Noul Cod de procedură civilă”, apărută la Editura Universul Juridic, aveți funcția de director al Revistei Române de Jurispudență, sunteți o prezență unanim apreciată în evenimentele juridice cu audiență națională și adesea o voce distinctă, adesea critică, în „corul” de opinii care vizează destinele comunității juridice locale. De unde vă adunați energiile pentru a păstra cadența acestor diverse formule de implicare?
Propensiunea mea înspre activitatea publicistică mi-a complinit într-o manieră oarecum firească tabloul preocupărilor didactice și practice, apărând natural în continuarea sau în desăvârșirea acestora. Am rămas în permanență fidelă dreptului procesual civil, lato sensu, ceea ce a contribuit la împletirea firească a tuturor laturilor activităților mele și la posibilitatea gestionării lor concomitente, sper, însă, mai important, că și în mod adecvat și eficient.
De asemenea, m-a călăuzit în permanență entuziasmul și dedicarea, munca și ambiția, astfel că toate aceste proiecte, acțiuni, demersuri au reușit să-și croiască fiecare câte un itinerar pe drumul ce mi-a fost așternut în cale.
Este o femeie mai rezilientă și mai răbdătoare decât un bărbat în fața diversității năucitoare de probleme pe care le întâmpină în profesia de jurist, fie ea de magistrat, avocat, executor, practician în insolvență, notar, consilier juridic etc.?
Cred cu tărie că în orice proces, profesional ori personal, de formare și perfecționare, esențiale sunt devotamentul, munca, credința și răbdarea. Astfel, relevant nu este dacă ești femeie sau bărbat, ci nivelul de implicare și de asumare. Este adevărat că femeile sunt înzestrate natural cu o anumită vitalitate lăuntrică ce le poate conferi uneori o mai mare capabilitate de adaptare, însă pentru a face față diversității de probleme și sarcini profesionale zilnice este nevoie doar de dorința lucrului bine făcut, de echilibru și pasiune.
Există voci care atenționează apăsat asupra pericolului (sau evidenței) generat de scăderea nivelului calitativ de pregătire al absolvenților de învățământ superior, inclusiv al celor care obțin licența în Drept. Considerați că sunt justificate aceste temeri? Ar exista, din punctul dv. de vedere, șanse reale de a surmonta acest neajuns?
Ceea ce remarc eu este că generațiile actuale de studenți nu mai au o disponibilitate la efort și rezistență, căutând o asimilare de cunoaștere rapidă, facilă și în principal foarte sistematizată. În egală măsură însă, constat existența unor minți agere și pragmatice, astfel că pe fondul inclusiv al dezvoltării noilor tehnologii și al rapidității cu care se derulează lucrurile pe acest teren, profesorii trebuie să aibă capacitatea de adaptare, de regândire a tehnicilor, metodelor și instrumentelor didactice, fără a renunța la profunzimea și seriozitatea informației transmise. Demersul nu e ușor, dacă avem în vedere și asumăm o discuție deschisă despre stadiul actual al educației și cercetării juridice în România, despre atrofierea culturii juridice, despre dispariția adevăraților profesioniști, despre inflația de literatură juridică lipsită de originalitate.
Așadar, dacă ajungem la concluzia unei slabe pregătiri a absolvenților de învățământ superior, responsabilitatea este, în primul rând, a sistemului de educație, a cadrelor didactice, iar nu a tinerilor. Și da, există șanse de surmontare a acestui deficit, însă rezolvarea trebuie să pornească de la o politică publică coerentă și de viziune, care apoi ar trebui implementată la nivelul fiecărui centru universitar, prin renunțarea, în primul rând, la incompetență, platitudine și, cel mai grav, la impostură.
Există astăzi percepția în spațiul public românesc, în bună parte îndreptățită, că modul în care sistemul judiciar „împarte dreptatea” are serioase limite. Un sondaj Eurobarometru din iulie 2024 arată că 62% dintre români consideră că o instanță le poate susține drepturile, dar că mai puțin de jumătate dintre cei chestionați (doar 48%) consideră că judecătorii sunt independenți și nu se află sub influența intereselor politice sau economice. Va fi capabil, pe viitor, acest sistem să schimbe părerea românilor?
Constatarea dumneavoastră îmi reactivează sentimentul de tristețe pe care îl încerc de fiecare dată când discuția se poartă asupra sistemului judiciar. Am fost parte a mecanismului puterii judecătorești până nu de mult și cunosc îndeaproape slăbiciunile, provocările, dar și șansele pe care sistemul le are pentru schimbarea nu doar a percepției, ci chiar a fondului problemelor structurale cu care se confruntă, căci schimbarea trebuie să vină din interior spre exterior. Vorbesc în principal despre puterea judecătorească, întrucât justiția este cea înfăptuită de judecători, iar calea dreptății și a Dreptului nu poate fi găsită decât prin judecători liberi, independenți, la adăpost de presiuni interne și externe și cu gândire critică și autonomă. Aș putea spune că primul semnal ce ar trebui dat pentru o repunere a justiției române pe o direcție adecvată este adoptarea rapidă a unui set de modificări la așa-numitele „legi ale justiției”, cu precădere în acele componente ale statutului judecătorilor care să le redea acestora libertatea și curajul.
Am preluat cu entuziasm și determinare conducerea Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române și aplecată fiind înspre fenomenul cercetării juridice și cunoscându-mi potențialul de efort, devotament, implicare, idei și pasiune, dar și de lucru în echipă, apreciez că din noua postură am capacitatea de a (re)afirma Institutul ca lider național în cercetarea juridică fundamentală și aplicativă, de a coordona această activitate la nivel național și de a disemina ideile astfel încât să realizăm progresul științific în domeniul dreptului.
Integrarea cercetării științifice juridice și a analizelor teoretice cu exigențele, prioritățile și reperele practice, printr-o mai accentuată și adecvată îmbinare a perspectivei teoretice cu cea aplicativă constituie una dintre principalele direcții de acțiune spre care Institutul trebuie să-și canalizeze eforturile. Promovarea dialogului permanent în cadrul și între mediul juridic și societate, schimbul de idei și experiențe privind prioritățile și așteptările reciproce, raportarea la orizontul juridic european și internațional, cultivarea tradiției științei dreptului și a cercetării juridice naționale sunt, de asemenea, direcții de acțiune pe care mi le-am asumat la conducerea Institutului.
Obiectivele propuse nu sunt facil de realizat, însă direcțiile de acțiune trebuie asumate cu curaj și responsabilitate, pentru recâștigarea locului, rolului și vizibilității Institutului de Cercetări Juridice în spațiul cercetării fundamentale și aplicative în domeniul dreptului. Dificultatea demersului asumat este cu atât mai mare cu cât avem de demantelat prejudecăți, mentalități greșite ori rău intenționate, dorințe ascunse sau fățișe de slăbire ori de zădărnicire a obiectivelor propuse. Mizez însă pe colaborarea și suportul profesioniștilor, ale oamenilor ce prețuiesc tradițiile, valoarea și cultura, repere pe care se poate clădi un viitor solid, durabil și cu rădăcini puternice pentru generațiile următoare.
